OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihai Ignat a debutat ca poet in volumul colectiv Tablou de familie (Ed. Leka-Brincus, Bucuresti, 1995), alaturi de Sorin Ghergut, Svetlana Carstean, Razvan Radulescu, Cezar Paul-Badescu, T.O. Bobe, si cu placheta individuala Klein (Ed. Timpul, Iasi, 1995). Au urmat volumele de poezie Eu (Ed. Paralela 45, Pitesti, 1999), Klein spuse (underground, 2001), Poeme in doi (Ed. Vinea, Bucuresti, 2003), kleinpoeme (Ed. Aula, Brasov, 2004). In aprilie 2004, Mihai Ignat a debutat ca dramaturg la Radio BBC Londra, cu piesa Crize sau Inca o poveste de dragoste/Crises or Another love story, tradusa in limba engleza de Andreea Began.

Aceasta fusese nominalizata in vara anului 2003 la International RadioPlaywriting Competition 2003, concurs organizat de BBC World Service si de British Council. Piesa a intrat pe lista nominalizarilor la concursul UNITER „Cea mai buna piesa romaneasca a anului 2003“. In iulie 2005, Crize sau Inca o poveste de dragoste a fost difuzat ca spectacol radiofonic la Radio Romania Cultural, in cadrul proiectului Dramaturgi romani contemporani, apartinind Teatrului National Radiofonic (interpreti: Ada Simionica si Ion Grosu; regia: Gavriil Pinte).

Mihai IGNAT
Cangrena e un animal de casa
Editura Vinea, Colectia „Soliloc“,
Bucuresti, 2005, 50 p.

Mihai Ignat vrea, probabil, in ultimul sau volum de poeme, intitulat Cangrena e un animal de casa – lansat la Tirgul de carte Gaudeamus –, sa marcheze o discontinuitate, o falie in ordinea poemelor cu Klein. Cangrena e un animal de casa – titlu care trimite explicit la domesticirea sau naturalizarea unei plagi – e istoria unei rupturi de identitate: eul poetic este aici scindat si prins intre pulsiuni dizolvante. Personajul-alter ego din volumele anterioare (Klein, Klein spuse, kleinpoeme) nu mai apare decit in ultimul text, ca un soi de reminder, text care apare si pe coperta a doua: „Am fost acolo:/ am ruinat citeva/ surisuri: am o masea/ imbracata-n/ metal: caut parola/ caut cuvintul-cheie/ pentru secolul care/ tocmai s-a-nfipt/ in cerebelul lui Ken Kesey:/ sint un pui de cuc:/ catalogul senzatiilor/ mele zilnice tinde catre zero:/ si totusi suturez ritmuri pentru/ un colaj mai pervers decit numarul 69“ (Klein spuse). Subtitlul din paranteza al cartii este Klein in umbra si este si el, ca toate titlurile poemelor, de altfel, suficient de explicit pentru a inregistra sfisierea identitara, retragerea in umbra, impulsul autodistructiv.

- Un imagism vivace si crud, à la Louis Buñuel
De la pulsul accelerat nebuneste la invazia pulsiunilor liminare nu mai e decit un pas: „Daca nu sint originalul, sint copia:/ caut fetita demonica urc spre/ adinc ma instalez in feeria isterica:/ pulsul e un viraj periculos:/ soarele stie sa ucida mai bine/ decit un stilet: daca e sa mor/ vreau sa mi se intimple/ in toate felurile“ (Soarele pe lama). „Catalogul senzatiilor zilnice“ se reduce minimalist, spre limita inferioara, la puseurile violente, sexuale si de moarte. Am putea avea de-a face cu un freudism sui generis, pus in slujba minimalismului poetic, insa nu e asa. Desi foarte puternice, imaginile lui Mihai Ignat nu sint viscerale, ci – asa cum ne obisnuise deja – socante vizual si chiar, pe alocuri, livresti.

Mai mult decit pulsiuni freudiene, exista in ultima carte a lui Mihai Ignat un imagism vivace si crud, in buna traditie a suprarealismului à la Louis Buñuel. Lucru de continuitate, in definitiv – chiar daca impins pina la limita –, in raport cu volumele de poezie anterioare. Vorbeam acolo de un laitmotiv al privirii scrutatoare, unghiulare, colturoase, ca mod de raportare la existenta. Ochiul se intoarce si aici asupra lumii, si mai ales a sinelui, dar el nu mai este activ si intact, nu mai creeaza perspectiva, ci este blurat, barat, disecat, cangrenat: „Evadarea este posibila: prin/ cercul taiat in geam prin pupila/ barata infipta-n pardoseala baii:/ se poate trai fara pleoape?“ (O trecere prin inel), „Ochiul se sparge usor/ cu tocul-cui“ (Sub piele). „Culoarele“ acestei priviri dezintegrate, „vibratiile vizuale“ sint, in egala masura, o raportare la „ea“, la iubita, la femeie.

Lipseste armonia Poemelor in doi, in schimb, regasim regimul de violenta, de fractura, pe care eul solitar si cangrenat al poemelor de fata si-l aplica lui insusi: „Violent: miriapod patrunzind in/ piept: nu un pumnal, nici o inima,/ ci in manunchi sapte tipuri de vibratii/ vizuale: intrarea strainilor interzisa:/ cenusa nu diamante nu mesaje/ incifrate: vinilin mulat pe o lacrima/ opulenta“ (Vrei sa fii a mea?). Dorinta este atit de violenta incit face parte din „acea moarte in toate felurile“ invocata mai sus: „Irisul ei – o pata de benzina/ perfect rotunda: acum vreau/ un chibrit si nici o unda de/ vint: pe piele cresc picaturi/ negre: as musca din noaptea/ asta ca dintr-un ciine. Andaluz“ (Iris andaluz). Trimiterea la imagistica suprarealista este, din nou, evidenta, si ea capata, din cind in cind, inflexiuni expresioniste. Formula originala pe care au gasit-o poemele lui M. Ignat consta in acest amestec de minimalism cu socul imaginii, de ascendenta suprarealista sau expresionista. Altfel, temele sint grave si deloc minimaliste: conditia eului, dragostea, moartea: „Buricul ei ca loc de intilnire:/ vrei sa-ti smulgi fata/ sub pojghita valurilor: legamint/ pentru inimi puternice: coaja/ culorilor tale./ Sinuciderea: un picior superlong/ topit in albastrul electric/ al vocilor (s.m.)“ (Alge albastre pe umarul drept).

- Un univers poetic deloc confortabil
Se cuvine semnalata frumusetea imaginilor, o splendoare in mijlocul cruzimii, as zice, precum aceea de mai sus, dar si multe altele, risipite in scurtele poeme: „femeia mea e o gheara:/ m-am desfacut in mii de voci:/ degetul nu mi-l tin in zidul/ ca o apa verticala, ci in trupul/ tau: sa sapi dupa suspine/ cu mine“ (Ea). Apropo de metalimbaj, in volumul in discutie, Mihai Ignat face referire la poetica scrisului mai des decit o facea altadata (degetele care scriu sint dezarticulate, in birou „clipoceste o apa tulbure“). Poetica imaginilor ca „electrosocuri“ e aplicata cu buna stiinta – Imagini pentru viitor e astfel o veritabila arta poetica a volumului: „Picaturi de plumb topit sute de ace/ de sticla infipte in ochi: un grohait/ in ecou si cacofonii: sare ultrafina/ pe buzele crapate: se cauta exorcisti,/ profeti si sapte scorpioni scapati/ din cubul de sticla al unui/ colectionar cu flori de mina in/ burta: cind imaginile sint prea puternice/ pot fi folosite ca electrosocuri“.

Poetul nu e, asadar, numai un martirizat, un eu dezmembrat, dar si un dublu crud, repliat, un „dompteur“ care domesticeste apocalipsa si face din „cangrena“ un „animal de casa“. Apartine si el, de fapt, tagmei profetilor prabusirii, ai apocalipsei: „Din gitlej urca miasme si voci/ care nu-mi apartin: ritul indica/ drumul mai corect decit busola:/ parul pubian crescind intinzindu-se/ urcind visind ca apa, ca apa:/ tavanul si peretii mustesc si-l invoca/ pe Bosch: un erou de hirtie s-a/ rasucit in mormint celalalt s-a/ trezit pentru a treia oara/ tot acolo“ (Sub unghii). Vraja teratologica e cu atit mai pregnanta cu cit e mai concisa; poemele sint scurte, concentrate in jurul a una-doua imagini centrale: „Lumea e crapata sub chiar/ talpa mea: voi fi, cindva, nodul/ unei funii de nisip: un picior e/ cald, celalalt e rece: un vizionar/ isi taie unghiile: cositor pe sira/ spinarii: sopirla asteptind noaptea:/ pe tavan“ (Fisuri in carne).

Singurul text mai lung, in spiritul asociatiilor suprarealiste, este Afisele ma resping, incheiat, conform poeticii propuse, cu o imagine – (electro)soc: „s…t o barcuta de/ hirtie pierduta cu un ceas mai/ devreme de unul din copiii care/ cu un licar de bestie in ochi/ scobeste o pasare impaiata/ in cinstea primului fir de par/ pubian“. Pe linga inventarul teratologic (miriapozi, sepii, viermi, serpi, sopirle, coropisnite) exista un al doilea tip de imagini recurente, grupate in jurul ideii de metal, de mineral si subsumate aceleiasi apocalipse: „lama cutitului“, „orizontul metalic“, „pilitura de fier“, „picaturi de plumb“, „sute de ace de sticla“ etc. Alaturi, evident, de prezenta carnii, a putridului si cu o vaga respiratie bacoviana a decrepitului si a dezintegrarii materiei. Dar si a propriei identitati: „Din mine n-a mai ramas decit/ pilitura de fier: imagini/ in zigzag pe o retina de/ adolescenta cu tigara-ntre/ aratator si mijlociu“ (Din mine).

- O miscare neasteptata
Sper ca ati remarcat titlurile poemelor, pornind de la care poti reconstitui, chiar fara sa citesti textele, intregul univers, deloc confortabil, al cartii. Daca nu, poftiti o mostra: Cap umplut cu vata, Sub piele, Iris andaluz, Exercitiu de scufundare, Zona zoster, Soarele pe lama s.a.m.d.! La care adaugati titlul surprinzator al volumului, Cangrena e un animal de casa (si al poeziei omonime). Cu aceasta carte, M. Ignat face o miscare ea insasi surprinzatoare. Spun acest lucru pentru ca imi amintesc ca ultima data am scris despre poezia lui ca risca sa ajunga intr-un punct fara iesire. Poetul a gasit o cale noua si neasteptata. Curiozitatea mea la volumul urmator e cu atit mai vie, in fata unui poet de valoare, atent la evolutia lui artistica.