OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mi-a placut Gala Premiilor Uniter de anul acesta. Poate pentru ca sala arata mai bine, poate pentru ca am scapat de evolutiile artistice ale echipei de gimnastica a Romaniei, de Divertis si momentele de jonglerie. Poate pentru ca muzica era buna, eleganta, discreta. Poate pentru ca premiile au fost cam cele pe care eu insami le-as fi dat (ceea ce nu i se intimpla prea des unui membru al juriului de nominalizari). Poate pentru ca m-am simtit in sfirsit eliberata de tensiunea scandalurilor care-au precedat-o.
De o saptamina incoace, insa, aud despre tot felul de nemultumiri ale altor cunoscatori; nemultumiri despre care ar trebui sa vorbim nu numai la bere.

Prea multi batrini. Problema e, de fapt, dezechilibrul dintre premiile pentru intreaga activitate plus cele speciale (care sint cam tot pentru intreaga activitate) si premiile competitive. Teatrul viu, teatrul care se face azi, e prea putin reprezentat la gala. Adevarul e ca, pe de alta parte, o arta atit de efemera, intr-o tara cu memorie atit de scurta, are nevoie sa-si aduca aminte, macar o data pe an, si sa omagieze valorile datorita carora sintem inca aici si facem inca teatru, cele care au influentat radical scena. Cum sa te faci, totusi, ca Revizorul n-a existat (si, deci, nici Radu si Miruna Boruzescu)? Ca unii n-au auzit de ei e vina ignorantilor. Iar in ciuda aparentelor si discursurilor, teatrul e o meserie a tineretii si virstei medii pentru majoritatea celor care-o practica – trei sferturi dintre actorii peste 50 de ani nu joaca nu din cauza ca nu mai pot, ci fiindca nu sint roluri pentru ei. La fel, nu te poti face ca teatrul de revista, cel de copii, de papusi si marionete, coregrafia si muzica de teatru nu exista – aici insa ideea salvatoare ar fi ca premiile, speciale fiind, sa le fie acordate (si) unor artisti in activitate, celor care practica aceste genuri pentru publicul si lumea de azi.

Floooriiin Pieersiic. De vina nu e el, de vina e cine il cheama pe scena. De vreme ce stim cu totii ca o sa apara in costum negru, cu revere de matase si fular alb, tot de matase, c-o sa vorbeasca anacolutic timp de-o eternitate si o sa jigneasca jumatate dintre colegii de podium (jumatatea despre care stie cine e; despre restul habar n-are, deci tace), de ce trebuie sa-l si vedem in carne si oase? Il putem derula din memorie. Si sa fim seriosi, asa one-man show cum e el, nu e Jerry Seinfeld, e doar imaginea ambulanta a incontinentei verbale ireverentioase. De data asta, i-a ucis momentul de gratie Valeriei Seciu, ceea ce, sa recunoastem, nu era cazul.
Emilia Popescu. Adevarul e ca si cover dupa Alla Pugaciova, si playback a fost cam mult. Ca sa nu mai spun ca o lege de anul trecut, initiata de Lavinia Sandru, zice ca daca nu e live, spectatorul trebuie avertizat.
Sponsorii pe scena. Cel putin, anul acesta au fost pur decorativi. Nu cred ca Uniter-ul si-ar pierde sustinatorii financiari daca nu i-ar chema pe reprezentantii lor pe scena, de vreme ce nu e un impediment pentru alte evenimente de mare amploare si vasta finantare.

Reclama pe fata la spectacolele Nationalului bucurestean. Asa e. N-ar fi trebuit sa fie.
Eternitatea lui Ion Caramitru ca prezentator. As trece aceasta nemultumire la categoria ipocrizie. Sa fim putin realist-cinici: Ion Caramitru a „inventat“ aceasta gala, o face posibila de 15 ani incoace, o parte considerabila din finantarea ei vine din surse private, iar cum se desfasoara ea e treaba lui Caramitru, punct. Nimeni altcineva, dintre marii nemultumiti, nu a reusit sa produca ceva comparabil (si nu din cauza ca tot Ion Caramitru a stat in calea fericirii noastre), iar a pretinde referendum pentru Gala e un soi de fariseism frustrat.
Caramitru poate cere opinia unora sau altora, dar daca tine sau nu seama de respectivele opinii, il priveste.

...si trei bile negre
Pentru Andreea Bibiri ar putea fi o bila alba: a fost premiata drept cea mai buna actrita in rol principal dupa ce juriul a vazut-o intr-o reprezentatie tinuta la ora 9.00 dimineata. Asta pentru ca, desi fusese anuntat de data in care va juca in Purificare, teatrul la care e angajata programase un alt spectacol in aceeasi zi, ea trebuind sa vina peste noapte de la Bucuresti la Cluj si sa joace la doua ore dupa ce se daduse jos din tren.
O a doua bila neagra priveste ciudata consecventa cu care li se acorda spectacolelor lui Alexandru Tocilescu premiul pentru cel mai bun spectacol (a treia oara anul acesta), fara ca el, ca regizor, sa-l fi primit vreodata (a primit, drept consolare, un premiu pentru intreaga activitate). E singurul care a reusit performanta, in conditiile in care e unul dintre nu multii regizori care au marcat indiscutabil teatrul romanesc al ultimelor decenii si continua s-o faca. Iar a treia bila neagra... Am regretat absenta de la gala a celor trei nominalizati de la critica. À bon entendeur...