Filarmonica „George Enescu“ a
continuat stagiunea 2008-2009, în zilele de 26-27 februarie,
cu două concerte conduse de dirijorul Camil Marinescu. Programul a
cuprins, în prima parte, Uvertura de concert de Pascal Bentoiu
şi Concertul nr.1 pentru pian şi orchestră de Frederic Chopin
(solist Jacek Kortus din Polonia) şi, după pauză, Simfonia nr. 1
de Anton Bruckner.
Vrem, nu vrem, trebuie să recunoaştem
că, de multe ori, alcătuirea programelor de concert arată cam aşa:
o piesă care garantează succesul şi alte cîteva care ajung
la urechile publicului pe seama interesului prealabil trezit de
opusul „de rezistenţă“. Nu că ar fi rău: repertoriul
consacrat rămîne sursa principală de venit a orchestrelor, a
editurilor şi a caselor de discuri din toată lumea, iar o politică
de organizare care îl marginalizează ar fi de neconceput. Dar,
deşi valoarea confirmată rezistă cu trecerea timpului, iar ceea ce
place nu e niciodată de ajuns, nu trebuie să ne bazăm la infinit
pe faptul că spectatorii nu se vor plictisi vreodată de Simfonia a
V-a (inutil de menţionat compozitorul) sau de Concertul pentru
vioară de Mendelssohn.
Dacă arta plastică produce opere
definitive, iar transformarea nu poate avea loc decît la
nivelul percepţiei, în muzică, principala provocare revine
interpreţilor. Ce mai poţi să spui nou despre o lucrare pe care ai
ascultat-o şi ai cîntat-o de atîtea ori? Întrebarea
este pe cît de uzată, pe atît de actuală, în
condiţiile unei pieţe în permanentă schimbare şi care cere
produse mereu altele. Ascunzîndu-se în spatele tradiţiei
şi al rutinei, ansamblurile muzicale nu pot aştepta să primească
atenţie doar în virtutea prestigiului moştenit.
Un răspuns l-a dat Jacek Kortus la
Filarmonică. „Iar Chopin 1?“, i-am auzit pe unii văzînd
afişul, asta dacă nu li se citea deja în priviri. Scenariul
părea atît de stereotip, încît un posibil eşec
era practic exclus: pe scenă a apărut un tînăr de 20 de ani,
blond, înalt, cu trăsături delicate – un perfect profil
romantic – şi care, pe deasupra, venea din Polonia şi urma să
cînte Chopin. S-a aşezat demn la pian şi, de la prima
intonare a temei întîi, o doamnă care se aşezase în
spatele meu a exclamat: „Ce frumos!“. Şi nu era doar muzica.
Interpretul a fost foarte bun, un nume care merită urmărit în
continuare. Tuşeu abil şi bogat în nuanţe, făcând
uitată impresia de instrument de percuţie pe care o lasă mulţi
pianişti, agogică dozată echilibrat, ferită de veşnicele clişee
ale excesului expresiv cînd vine vorba de Chopin, virtuozitate
fără cusur – nu ştiu să fi greşit o singură notă, şi sînt
multe acolo, ca în orice concert romantic.
Deci scepticismul se poate depăşi
prin calitate. Un solist bun face din nou credibilă o muzică pe
care tinerii o evită din nepăsare sau din prejudecată, iar
părinţii lor o fredonează melancolici. Profesioniştii blazaţi
îşi pot regăsi motivaţia în reacţia ingenuă a lui
„ce frumos!“, iar publicul poate fi atras numai printr-un nivel
profesional, la înălţimea repertoriului prezentat. Dacă dăm
jos fresca de la Ateneu sau marmura de la Sala Radio, ce rămîne?
Un nume golit de conţinut sau un spectacol antrenant, indiferent
unde are loc?
În partea a doua, Camil Marinescu
a interpretat, împreună cu Orchestra Filarmonicii „George
Enescu“, Simfonia nr.1 de Bruckner, poate şi mai convingătoare
decît credinţa compozitorului în valoarea ei. Timidul
Bruckner a fost pe cît de nesigur în personalitate, pe
atît de grandios şi triumfal în simfoniile sale. Încă
din programul de sală, dirijorul a mărturisit fascinaţia pentru
creatorul austriac printr-o fotografie de o solemnitate ambiguă,
care-l prezintă, din spate, îngenunchind în faţa
mormîntului. La pupitru, Camil Marinescu a avut o gestică
pragmatică, adunată, ce a redat acestei simfonii puţin cunoscute
caracterul articulat şi amprenta stilului brucknerian. Dacă, de
exemplu, Sergiu Celibidache nu a inclus printre preocupările sale
primele două simfonii de Bruckner, neexistînd astfel o
integrală (Celibidache trece drept unul dintre marii specialişti în
domeniu), Camil Marinescu crede în geniul de la Linz pînă
la capăt. Simfonia nr.1 devine la el un opus de luat în
serios, şi nu doar din raţiuni istorice, ca operă de debut.
Dispunerea formală, transmisă coerent – lucru deloc simplu avînd
în vedere dimensiunile construcţiei muzicale la Bruckner –,
şi suflul sonorităţii imprimat orchestrei au dus cu gîndul
la capodoperele ulterioare, precum Simfonia a IV-a sau a VII-a.
Seara de la Filarmonică a fost
deschisă de Uvertura de concert de Pascal Bentoiu, o lucrare mai
veche a autorului, cu armonii de jazz şi o orchestraţie în
care se simt pofta de experimentare şi imaginaţia dublată de fler
ale tinereţii.
Desfăşurarea concertului a cuprins
cele trei etape obişnuite (uvertură, concert cu solist, simfonie).
Acest tipar este respectat de multe ori, ignorînd metabolismul
de la care pleacă. Se întîmplă ca piesa introductivă
să fie complicată şi simfonia, dimpotrivă, un şlagăr accesibil.
Sau concertul cu solist să domine, în dauna celorlalte
lucrări. Camil Marinescu, în schimb, a dozat ideal din
fiecare: o uvertură atrăgătoare, care a binedispus şi a antrenat
atenţia, urmată de un concert romantic pentru pian, aşteptat de
toţi. Cu siguranţă, Bruckner e mai uşor de mestecat după ce ai
prizat Chopin. Pentru dirijor, prima parte a serii a fost o
introducere necesară la suflecarea mînecilor din partea a
doua, care a trebuit făcută de orchestră împreună cu
publicul. Situată la mijloc, muzica lui Chopin a asigurat energia şi
satisfacţia necesare continuării. Nu a plecat nimeni la pauză, şi
ştim că publicul de la Ateneu nu suferă de complezenţă.
Repertoriul cunoscut şi accesibil şi-a arătat aici şi calitatea
de ingredient, nu doar de fel principal.
O întîmplare aparent
jenantă şi depăşită repede mi-a plăcut în mod special:
după prima parte din Concertul nr. 1 pentru pian de Chopin, publicul
a aplaudat şi s-a oprit stingherit. Cred că datul ochilor peste cap
din partea „cunoscătorilor“ e mai penibil decît aplaudatul
între părţi. Sînt convins că publicul este mult mai
inteligent decît cred unii şi ştie foarte bine cînd se
termină o lucrare. Ar fi extraordinar dacă spectatorii şi-ar
exprima mai des senzaţiile la concerte şi ar depăşi anumite
deprinderi formate de teama să nu încalce cutare cutumă
socială. Desigur că nu trebuie să strigăm ca pe stadion, dar tot
din tradiţia pe care o reprezintă sala de concert face parte şi
reacţia imediată a asistenţei, care pe vremea compozitorilor
astăzi sacrosancţi era gata să ceară un bis pe loc la o parte de
simfonie, să aplaude o melodie sau o modulaţie inspirată şi să
nu răsplătească soliştii cu aplauze furtunoase dacă nu era
cazul. Asemenea gesturi aduc din nou în joc comunicarea dintre
artişti şi ascultători şi recuperează spontaneitatea momentului.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters