Spovedania unei societăţi iremediabil bolnave

Despre spectacolul lui Andrei Şerban

Autor: Luminita VOINA-RAUT | Categoria: Opinii | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Spectacolul pus în scenă de Andrei Şerban îmi pare o cutremurătoare radiografie a actualei societăţi româneşti. Şi nu atît a societăţii privite ca o entitate amorfă, obiectuală, ci a sufletului ei, în mare măsură inexistent sau amorţit. Afirmă regizorul, întru început, în chip de pregătire sufletească a spectatorului, că piesa se doreşte a fi – dacă cineva încearcă o clasificare – un teatru documentar ori, poate, în viziunea Tatianei Niculescu-Bran (autoarea unei cărţi inspirate de „cazul Tanacu“), un mister contemporan.

Este într-adevăr toate astea, dar şi mai mult de-atît. Nu se doreşte judecarea uneia sau alteia dintre părţi, mai afirmă regizorul, dar tu, spectator, în starea răscolitoare în care te cufundă acest spectacol, simţi că o admonestare se impune, dacă nu o judecată propriu-zisă. Personal, am simţit piesa ca pe un strigăt, ca pe un ţipăt din toţi rărunchii, ca pe o palmă pe obrazul gros al unei Românii care se vrea a fi modernă, europeană, în pas cu globalizarea, şi totuşi e atît de plină de umbre, de mici infernuri, pe lîngă care trecem cu toţii nepăsători...

Ce ne cutremură?

A cui e vina că într-o asemenea societate s-au putut petrece grozăvii ca la Tanacu? Totuşi nu trăim într-un Ev Mediu întunecat, nu sîntem un trib african, nici măcar o ţară arabă plină de prejudecăţi şi mutilări trupeşti şi sufleteşti, acceptate în numele unor tradiţii învechite. Sîntem un stat de drept, înfipt dintotdeauna în burta Europei, am scăpat de o dictatură, pe care ce-i drept, am încheiat-o sîngeros spre deosebire de alte naţii care au suferit şi ele de răul comunist, isprăvind însă alfel cu tiranii lor.

Ce ne cutremură, ce ne tulbură visceral în textul acesta? În primul rînd, realitatea din el. În paralel cu jocul actorilor, care nu ştiu pînă în ce punct poate fi numit „joc“, pe un ecran sînt derulate, simultan, scene reale, înmormîntarea călugăriţei exorcizate şi plînsetul călugăriţelor şi neînţelegerea gestului nebunesc pe care l-au făcut, nici măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, vorbele abia şoptite în barba roşcată de călugărul Daniel Corogeanu, cuvintele abia articulate de către fata-prietenă, îngăimate într-o moldovenească domoală, cu căciula îndesată pe cap, şi mai ales spaima ei: cum de s-au putut întîmpla toate astea, cînd ea îşi dorea doar s-o aducă pe Irina în mănăstire ca s-o scape de răul lumii, ca să-i găsească un rost, după ce în orfelinat nu mai putea sta, după ce în Germania nu mai voia să slugărească, cînd ea îi căuta un loc, care de fapt nu exista nicăieri în România asta neîncăpătoare pentru unii ca ea? Oare era sau nu era locul ei în acea pseudo-mănăstire? – pare a se întreba fata-prietenă, tardiv însă...

Cine e de vină? – pare a ne lansa abrupt întrebarea, tăind brutal în carnea noastră, Andrei Şerban. Cine? Întreb şi eu. Recunosc, am plîns, cum nu am mai plîns de mult la o piesă de teatru. Cînd interpreta Irinei Cornici îşi urlă, disperată, nevinovăţia, cînd urlă la noi, spectatorii, că s-a putut ajunge aici! S-a născut fără părinţi, a trăit într-un orfelinat pus la dispoziţie de autorităţile statului actual (fata a murit în 2005, la 23 de ani, deci nu mai era comunismul de vină pentru ororile care încă se petrec în orfelinatele româneşti), bărbaţii îi cereau favoruri, profesorii o băteau, străinii prezenţi în orfelinat erau, unii dintre ei, pedofili, şi atunci te mai miră revolta ei continuă, răzvrătirea care a hrănit-o de mică, în locul laptelui matern? Ce să ne mire? Fireşte, am putea spune, nu toţi copiii crescuţi în orfelinate ajung isterici, schizofrenici, nu toţi sînt sortiţi ratării, indiferent prin cîte traume trec! Da, dar dacă ai un psihic labil şi în toată viaţa nimeni nu-ţi dă o fărîmă de dragoste, a cui e vina? Irina aceasta avea un frate, şi el cam slab de înger, şi o prietenă, care a încercat s-o ajute, dar în măsura posibilităţilor (intelectuale şi materiale), adică nu prea mult.

Biserica. E vina ei? Episcopul în cauză a admis construirea respectivului lăcaş de cult, fără a contribui însă cu nimic din punct de vedere financiar; călugăriţele vindeau însă vinul Episcopiei, deci o legătură exista totuşi... Biserica îşi are, fără doar şi poate, rostul ei în societatea aceasta românească, fie şi pentru faptul că una dintre porunci te îndeamnă să faci bine, şi de bine e şi va fi mereu nevoie!

Dar, aşa cum afirmă unul dintre personaje în piesă: „Dacă vrei să-ţi pierzi credinţa, împrieteneşte-te cu un popă“. Există, din nefericire, atîta corupţie la nivelul preoţilor noştri! Preoţi care nu aşteaptă bine să se răcească mortul şi-ţi cer bani de la obraz, bani fără chitanţă; preoţi cu care discuţi un preţ pentru un botez şi, înainte de a boteza pruncul, în faţa invitaţilor, îţi triplează suma cu neobrăzare. Cum să te spovedeşti unor asemenea preoţi? Spovedania ar trebui să se petreacă numai înaintea lui Dumnezeu, niciodată prin interpuşi. Există însă şi excepţii. Un asemenea preot mi-a spovedit tatăl înainte de trecerea în nefiinţă, cerîndu-i să-şi spună în gînd păcatele, nu lui, şi această spovedanie mi se pare cea mai curată.

Poate că într-un fel aşa şi-a dorit şi Andrei Şerban să ne spovedim noi, oamenii, spunîndu-ne în gînd păcatele, văzînd piesa aceasta, şi neîncercînd să aruncăm vina numai pe cei ce sînt judecaţi acum. Fireşte, vina celor judecaţi e grea şi vor plăti pentru asta, dar unde erau ceilalţi, cînd fata-călugăriţă striga/ţipa/urla după ajutor? Asta pare a fi întrebarea pusă şi repetată la nesfîrşit în Spovedanie la Tanacu.

Medicii unde erau? Aflăm că fata a fost internată într-un spital psihiatric, unde s-a ales şi cu un diagnostic de schizofrenie. Da, dar în respectivul spital exista un medic la 80 de nebuni. Excelentă scena cu nebunii, interpretarea lor cerînd multă tărie sufletească din partea actorilor! Aşadar medicina trata şi (încă tratează) nebunii cu calmante, dar şi cu rugăciuni, iar dacă tot n-o putea lecui pe fata-nebună a dat-o înapoi, în îngrijirea călugăriţelor, care nici de ele nu prea puteau avea grijă, darămite de un suflet tulburat! Deci iată spitalele României noastre! Să vă tot îmbolnăviţi, fraţilor, îţi sugerează teatrul acesta documentar.

Şi apoi străinătatea! Cîte fete amărîte nu iau drumul Spaniei, Italiei, Germaniei! Fete care fac menaj, duc plosca bătrînilor atinşi de Alzheimer! Fete bolnave-sărace care au grijă de oameni bolnavi-bogaţi. Asta este ecuaţia.

Carevasăzică Irina Cornici, schizofrenică, orfană, săracă, bună de expediat în Germania, pentru a îngriji casa unor oameni sănătoşi sau pentru a spăla bătrîni bolnavi, dar, repet, bogaţi. De ce? Nu ca să se îmbogăţească, ci pentru „a-şi face un rost“. Doar că sintagma aceasta îi poartă ghinion. „Rostul“ ei nu este nici în orfelinat, nu e nici în Germania, nu este nici la mănăstire! „Rostul“ ei n-a fost nicăieri.

Asta pare să ne strige piesa aceasta. Şi cîte fete aidoma ei nu vor fi fiind în lumea asta mare, care se numeşte România. Şi ce dacă? Să fie! N-au decît! Oricum, nimeni nu face nimic. Ne trezim cu ele gata-moarte şi apoi ne întrebăm, ipocrit-uluiţi, cum de e posibil una ca asta. Noi, care sîntem creştini, noi, care mergem la slujba de duminică, noi, care dăm acatiste, noi, care aprindem atîtea lumînări?

Falsitate şi băşcălie

Sîntem noi aceiaşi cei care lăsăm orfanii să trăiască aşa? Sîntem noi aceiaşi cei care-i lăsăm să plece să slugărească în străinătate, sîntem noi aceiaşi cei care-i lăsăm să putrezească în spitale cu doctori incompetenţi sau depăşiţi de situaţie, sîntem noi aceiaşi cei care-i lăsăm să se oploşească în false lăcaşuri ale Domnului, conduse de falşi călugări, într-o mănăstire care nu tolerează alte credinţe în afară de cea ortodoxă, sîntem noi aceiaşi cei care-i votăm întruna pe aceşti guvernanţi îmbuibaţi, certăreţi, deloc omenoşi??? Da. Noi sîntem. Sîntem aceiaşi. Şi mai mult de atît. Noi trimitem presa care vuieşte, care scrie, noi facem un tămbălău care ţine trei zile – ca orice minune – şi apoi tot noi uităm şi viaţa noastră curge lin înainte.

Da, noi sîntem cei care facem apoi „băşcălie“. Aidoma sătenilor prezentaţi de regizor, în contrapunct cu dramatismul piesei. Sătenii care vorbesc despre „exorcist“ şi despre „călugăriţa nebună“, care se îmbată şi ascultă manele.

Ăştia sîntem, stimaţi concetăţeni! Tare e greu să schimbi o societate! De acord. Dar ceva-ceva, cît de puţin, la nivel individual, se poate schimba. Ceva din fibra, din ţesutul care alcătuieşte organul acela care pompează în noi sîngele, se poate preschimba. Dacă nici măcar nu sperăm asta, sîntem morţi.

Dacă fiecare dintre noi am face zilnic o faptă bună, un bine cît de mic, poporul acesta s-ar putea izbăvi, cred eu. Asta am înţeles din Spovedanie la Tanacu.

Şi încă ceva. La ieşirea din sală, pe retină se fixează o imagine: călugăriţa moartă e îmbrăcată elegant, într-o rochie roşie, cu o pălărie ca focul, cu boruri largi. Priveşte fix înainte, e frumoasă şi zîmbeşte. Într-o zi, familia din Germania, la care lucra, era plecată de acasă. Irina îmbracă hainele gazdei şi, fericită, se priveşte în oglindă. Pentru cîteva clipe pare alt om. Nu numai hainele sînt altfel, ea toată e altă persoană. Distinsă, demnă. Priveşte înainte, spre viitor, cu încredere. Asta era viaţa pe care ar fi trebuit s-o aibă. Dar nu i-a fost dat s-o trăiască, fiindcă a avut ghinionul să se nască într-o societate ca a noastră.

Nu vreau să închei aceste rînduri – care nu se doresc a fi neapărat o cronică – fără a aduce omagiile mele celor care au realizat acest spectacol. Actorii: Csilla Albert, Richard Balinţ, Lamia Beligan, Ionuţ Caras, Ramona Dumitrean, Cristian Grosu, Cătălin Herlo, Cristina Holtzli, Nicoleta Lefter, Mara Opriş, Relu Poalelungi, Andrea Tokai şi Florentina Ţilea, scenografa Oana Lazăr şi regizorul Andrei Şerban.

Recomanda articolul prin: