OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioan LACUSTA
Luminare (Coborirea in text), roman
Postfata de Bogdan-Alexandru Stanescu, Colectia „Fiction Ltd“, Editura Polirom, Iasi, 2007, 424 p.

Luminare, noua carte a lui Ioan Lacusta, nu este, cum s-ar putea crede la prima vedere, doar un roman memorialistic, o autobiografie abia deghizata. Este o carte-spovedanie in progress, de un patetism autentic. Aflat pe panta descendenta a vietii, cu sanatatea tot mai subreda, macinat de alcool, esecuri existentiale si ratare, naratorul – pe numele sau Simion, dar cu multe din datele autorului real – traieste, in orizontul propriei morti, experienta „luminarii“. Mereu invocata in prezentul scrierii („acum cind scriu…“) aceasta „luminare“ nu e reversul „intunecarii“ din romanul lui Cezar Petrescu, ci o experienta mistico-initiatica explicitata la modul textualist: coborire in Textul – si in Infernul – vietii care se scrie in drum spre punctul final, intelegere profunda a intimplarilor trecutului, a coerentei lor secrete si a sensului lor dezvaluit retrospectiv. „Cainta“ implica, pe acest drum, eliberare de iluzii, de rataciri si meschinarii.

Vanitas vanitatum. Sub acest aspect, „sufletul slav“, oscilind mereu intre experienta raului, betie si spovedanie, constituie un reper moral. Lectia oferita in studentie de catre prietenul rus Matvei – tovaras de pahar si mare admirator al lui Visotki, cu o biografie cvasitolstoiana… – are, fara doar si poate, bataie lunga: „…noi ne spovedim la cei dragi, la suflete din sufletele noastre si ne eliberam. Avem nevoie intotdeauna de iertare si o cersim chiar si dupa ce am facut raul. Asa e pustia de suflet al nostru. s…t Voi faceti misto de toate si va temeti sa va urmati sufletele. Aveti teama in voi, supusenie parsiva. De-asta si sinteti asa cum sunteti, mistocisti. Nu aveti suflete libere, nu aveti spovedanie in voi“. Exista si alte asemenea „lectii de viata“: bunaoara, cea oferita de nobletea interioara a frumoasei Ester, iubita evreica din studentie care il paraseste la prima infidelitate dupa ce ii vorbise, avertizindu-l, despre uleiul luminii de Hanuca: „Maslina nu da ulei decit dupa ce se jertfeste, dupa ce-i strivita. La fel si noi. Si, asa cum uleiul maslinei nu se amesteca cu alte lichide, tot asa si noi, oricit de imprastiati am fi printre altii, nu ne amestecam, nu ne lasam absorbiti“. Sau confesiunea batrinului turc Kerim din Balcic, esuat cindva alaturi de narator in mizeria provinciala a Tulcei („Aegyssus“) din anii ’80: „Trecut tot, zburat tot, pierdut tot, cit umblat si bucuri cautat, nu aflat. Doar spaimame si fric aflat s…t Fric la om este de la cel soptitior, Diavol, cum estem la voi, care la Coran scriem soptitior daca soptim la om in piept si de ast om ingindur si trist estem“.

Cartea incepe cu relatarea unei petreceri in compania citorva vechi prieteni. O petrecere unde naratorul regaseste surprinzator, „dupa douazeci de ani“, o femeie iubita in secret pe vremea studentiei. Trei femei „banale“ in ipostaze domestice: gazda Veturia, musafira neasteptata si o fata cu ochelari declanseaza mecanismele memoriei afective ale scriitorului Simion – tilcul racilor prinsi in copilarie, citeva iubiri si imagini „decisive“ de demult, studentia, „apasarea dosarului“ si a sechelelor epocii comuniste („ciorne de autobiografii mereu cenzurate de un Mare Cenzor, nevazut, nestiut, ascuns in negurile constructiei pe care, chipurile, ne tot pregateam sa o terminam“). Metafora dopului de pluta din sticla de vin inainte si dupa desfundare nu e, cum crede Bogdan-Alexandru Stanescu in postfata, o trimitere livresca la incipitul Sarmanului Dionis, ci o imagine a eliberarii fiintei si a decomprimarii aferente. Ea trebuie pusa neaparat in relatie cu imaginea mistic-evazionista a fluturelui de pe timbrul oferit in adolescenta, ca talisman, de catre cel mai bun prieten (Ghidale) inaintea emigrarii in Israel. Peste ani, acest timbru va fi pierdut, ca si iubirile naratorului (intre ele, cea mai luminos-iradianta, Ester…), ca si manuscrisul „celei mai bune povestiri“ scrise de el (cu un cal intorcindu-se de pe Don, in razboi, singur acasa).

Spre deosebire de precedentul roman (Dupa vinzare, 2005) cartea de fata aduna pe un drum ascendent (in plan spiritual) si coboritor (in plan biografic) firele existentei naratorului: iesirea din copilarie si emigrarea prietenilor evrei la sfirsitul anilor ’50, studentia, intrarea in partid cu iluziile, pacatele si deziluziile ulterioare, o sedinta de demascare a lui Nicolae Manolescu dupa aparitia Antologiei… sale din 1968 (moment urmat de acuplarea intempestiva a naratorului cu o colega, demascatoare de circumstanta), iubirile (toate pierdute, unele – in mod stupid sau inexplicabil), regasirile tardive sau decrepite, experienta de durata a betiei, plecarile sau mortile celor dragi, prabusirea „vechii lumi“ (impresionanta, in fatalitatea ei grotesca, scena demolarii manastirii Vacaresti, urmarita impreuna cu Ester…), scrierile onorabile, esuate sau abia schitate, consideratiile oneste despre colegii de generatie literara, viata abrutizanta din Capitala si provincie in ceausismul tirziu, „povestile reale“ despre galeria de epave umane din comunism si de obsceni nouveaux riches postcomunisti, paginile de o luciditate amara despre viata cenzurata, supravegheata, servil-birocratizata, despre lumea care populeaza „refugiul“ Bibliotecii Academiei (aproape totul alterneaza intre „tihna Bibliotecii si libertatea Crismei“), dar mai ales cele despre teroarea difuza, spectrala a mortii venind spre Bulevard dinspre gradina Cismigiu… Pretutindeni o lume in deriva, devastata, degradata si meschina, dar induiosator de umana. Iar la capatul drumului – Luminarea, cu abandonarea Crismei in favoarea Bibliotecii, cu resemnarea solitara in fata batrinetii si a mortii, cu detasarea de vanitatile scriitoricesti, cu infinita atentie acordata nimicurilor care ne alcatuiesc viata.

Naratorul priveste inapoi si in jurul sau cu tristete si compasiune, se priveste alternativ „dinauntru“ si „din afara“, dinspre viitor spre trecut sau viceversa, intr-un joc nelinistitor de lumini si umbre. Un personaj iluzionat, ispitit, infricosat, dezamagit, risipit, dar cu mari resurse interioare. Citeva teme recurente organizeaza muzical compozitia cartii, iar haosul intimplarilor si amintirilor e captat in armoniile unei cutii de rezonanta: Luminarea, refugiul evazionist in alcool si in spatiul „manastiresc“ al Bibliotecii, cuplul de orbi de la beraria Gambrinus care-si ling unul altuia lobul urechii intr-un straniu ritual amoros, batrinul orb cu bastonul alb pe genunchi, cintind pierdut la o muzicuta in Cismigiu, universul contemplativ al Bibliotecii, cu ritualul ei cotidian, invariabilul Bulevard Elisabeta si drumul spre „casa“. Romanul se incheie printr-o bucla, cu aceeasi petrecere de la inceput, dar obiectul atentiei afective nu mai e acum musafira neasteptata, ci modesta fata cu ochelari ocupata cu servitul mesei: o asistenta medicala care, din nepricepere, omorise un nou-nascut in incubator. Episodul amoros va fi intrerupt in fasa de aceeasi musafira care se pregateste sa mearga la inmormintarea unei prietene din copilarie. Surpriza, revelatie biografica sau coincidenta „suprarealista“: moarta este insasi Ester, al carei tata fusese salvat in perioada pogromurilor de bunicul intrusei. intoarsa acasa, la Botosani, dupa ce „un aiurit o facuse sa sufere mult“, Ester ii spusese si ei „chestia aia cu maslinele“ – si astfel totul se „lumineaza“ retrospectiv, sub semnul sonor al orbului cu muzicuta…

in postfata lui Bogdan-Alexandru Stanescu retine atentia citarea unei afirmatii telefonice a lui Ioan Es. Pop, care apropie Luminare de Moskova-Petuski. Pe buna dreptate. Caci fabulosul roman „sovietic“ al lui Benedict Erofeev si Luminare sint legate printr-o mare tema comuna: alcoolul ca motor al vietii omului sub vremi in comunism. Pe mine unul cartea lui Ioan Lacusta m-a dus cu gindul si la un titlu al lui Gheorghe Iova, O spovedanie a textului (in paranteza fie spus, amicul „Gelu“ apare aici si ca personaj, cu mansarda sa demolata din zona actualei Case a Poporului…). Biografia deopotriva comunista si postcomunista a lui Simion resemnifica, de fapt, „textualismul“ generatiei ’80, conferindu-i o dimensiune moral-religioasa care-i lipsea. Ea resemnifica in egala masura specia romanului autobiografic sau autofictional, a „amintirilor din comunism“ sau a „dosarului de existente“. Dincolo insa de orice vecinatati posibile exista destule episoade care-ti ramin in minte. Printre ele, deja amintitul episod al demolarii Vacarestilor, plecarea lui Ghidale din micul orasel de provincie, degradarea penibila a bizantinologului Bumbu (batrinul universitar incontinent din anii ’80), povestea trecutului oribil al fostei iubite Conti (o femeie cu biografia facuta tandari), exilul provincial de la Tulcea, imaginile apasatoare ale mortii ale sfirsitului de epoca, aparitiile morbid-suprarealiste ale orbilor, figurile degradate ale unor batrini „interbelici“ („scriitoarea“ nebuna din circiuma indragostita cindva de Camil Petrescu, fosta matroana de bordel, vardistul platit sa-i salute cu titluri false pe „berbantii bulevardului“) si alte flash-uri tinute laolalta de conventia biografica pe drumul Luminarii…

Problema e ca la sfirsitul lecturii – care, pina la urma, te prinde – nu prea stii ce sa spui despre carte ca literatura. Poate si pentru ca paginile sale contin o serie de ingrediente greu miscibile. Aurul pur al unei experiente interioare intense, de roman rusesc, paginile de poezie neagra a degradarii, a descompunerii trecutului si a esecului existential sint acoperite de „materialul steril“ al unui stil eterogen, clar, dar lipsit de forta, in care banalul cotidian coexista cu vechile marote ale textualismului optzecist, iar registrul cvasidiaristic, anecdotic, vag eseistic – cu cel sfatos-arhaizant, cumva liturgic, usor taxabil drept pasunist. Fundamental, autorul Ioan Lacusta ramine un bun povestitor „moldovean“ si un scotocitor prin arhivele istoriei, dar nu un romancier. Iar acesta nu e neaparat un repros. Din pacate, dramatismul, stiinta narativa, miza profunda a scrierii nu pot elimina senzatia de minorat, de caldicel. Faptul ca autorul-narator isi asuma dimensiunea morala, adinc umana este demn de toata lauda, insa discursivitatea moralizator-gazetareasca cu tenta kitsch tinde sa compromita adesea bunele intentii. Un exemplu: „La cita mizerie morala este in noi, la cita perfidie ne hotaraste vietile, la citi borfasi hotarasc in numele nostru, recunoscind cu cinism din cind in cind ca «am gresit», e o mare minune ca mai traim. Ca mai exista poporul acesta minunat. Poate ca, intr-adevar, Dumnezeu are grija de noi si nu ne lasa sa pierim“. Asa o fi, dar…

Emotionanta pe ansamblu, „autentica“ literar si existential, impresionanta prin ce ar fi trebuit sa fie si prin efortul autorului de a-si depasi conditia, textul-spovedanie al lui Ioan Lacusta rateaza prin lipsa de intensitate, prin caracterul sau demonstrativ si prin neputinta de a sparge plafonul registrelor minore. El are insa meritul – deloc mic! – de a arata, cu puterile lui, o cale de urmat pentru proza noastra actuala.