OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Radu Cosasu a scris poate cel mai original roman al «obsedantului deceniu».“ Desi lapidara, remarca lui Ovid S. Crohmalniceanu, reprodusa pe coperta a IV-a a cartii aparute anul acesta, la Editura Fundatiei PRO, semnaleaza originalitatea formulei narative alese de Radu Cosasu – un roman „in farime“, in care capitolele au fost inlocuite cu nuvele de sine statatoare, ordonate – dupa cum precizeaza autorul intr-o Nota asupra editiei – „conform eternei si imuabilei legi epice: adolescenta, tineretea, maturitatea s.a.m.d.“. Publicate anterior in ciclul Supravietuirilor, intr-o ordine aleatorie, nuvelele din volumul de fata reconstituie, ca intr-un puzzle, biografia „accidentata“ a unui alt adolescent de familie care, spre deosebire de personajul lui Virgil Tanase, incearca din rasputeri sa elimine din viata sa tot ceea ce el numeste, jenat atunci, dar cu autoironica detasare mai tirziu, „ramasitele mic-burgheze“.
Ca si Cehov, care marturisea ca imboldul tuturor textelor sale provine „dintr-o mincarime a scrisului de nevindecat“, Radu Cosasu scrie dintr-o irepresibila tendinta de a descoperi filonul epic in orice intimplare, gest sau situatie, oricit de banale ar parea acestea la prima vedere. Preocupat sa transcrie efectele pe care evenimente istorice dramatice le au asupra unor destine individuale, autorul Supravietuirilor recurge la o formula narativa mixta, in care se regasesc structurile povestirii, cele ale eseului, ale literaturii confesive si ale poemului in proza, topite toate intr-un text in care pactul autobiografic primeaza, in mod evident, asupra celui romanesc.
Plasate, toate, in anii de teroare ai instaurarii comunismului in Romania, naratiunile incluse in acest prim volum surprind momentul de ruptura profunda care se produce atit la nivelul unei intregi societati, cit si la cel al destinului individual. Parafrazindu-l pe Malraux, se poate spune ca evenimentele relatate aici nu sint nici adevarate, nici false, ci, pur si simplu, traite. Si traite atit de intens si cu traume atit de adinci, incit, pentru a supravietui deopotriva „tavalugului“ ideologic si remuscarilor stirnite de scurtele, dar permanentele rabufniri ale constiintei, solutia adoptata de autorul-personaj este reprimarea sistematica a spontaneitatii, a autenticitatii, a tot ceea ce inseamna reactie umana fireasca.
Dramele cotidiene, ca si grotescul unor situatii existentiale aberante sint traite cu infrigurare patetica de tinarul decis sa o rupa definitiv cu reziduurile trecutului sau mic-burghez. Si, cu cit acestea se dovedesc mai rezistente, cu atit inversunarea celui convins de temeinicia invataturilor lui Marx creste.
Pe el, pe acest personaj stingaci, convins si fascinat de adevarul ideologiei marxiste si de promisiunile unei lumi mai bune, incearca sa-l recupereze, retrospectiv, autorul-narator, interpunind intre cele doua ipostaze filtrul unei „blinde“ deriziuni. Prozatorul care se „autodenunta“ in volumul publicat in 2001 la Editura Hasefer (Autodenunturi si precizari) pentru „incapacitatea de a vedea lucrurile si oamenii in alta logica decit aceea a lui Stan si Bran“ parcurge in paginile sale toata gama ironiei, de la tandrete la cinism, de la evocarea nostalgica a unor momente din viata lui Oscar Rohrlich – vezi, de pilda, episodul casatoriei bunicii, evocat in secventa antologica Tandretea ca un refuz al mortii – pina la relatarea plina de sarcasm a „orbirilor“ voluntare ale aceluiasi personaj (care ating apogeul in Sfidarea ca un simbure de portocala, Camil, Scylla, Caribda si Ruperile).
La inceput incapabil sa sesiseze absurdul noului sau mod de viata, tinarul refuza sa accepte prapastia dintre comunismul teoretic, sublim, dar utopic, si comunismul real – un cosmar din care nu putini au fost cei care au alunecat direct in moarte. Contrastul intre fanatismul cvasireligios al discursurilor autorului-personaj, croite dupa calapodul orelor de invatamint politic, si comentariul acid-ironic al autorului-narator, perfect edificat, la distanta de ceva ani, in legatura cu grotescul absolut al situatiilor relatate, confera acestor naratiuni o nota specifica in contextul literaturii „obsedantului deceniu“.
In textele lui Radu Cosasu se suprapun, cehovian as spune, comedia si drama, tragicomicul fiind registrul predilect al acestei proze de un rafinament estetic percutant. „Am tragicul insetat de haz“, scria el in Autodenunturi si precizari, oferind astfel o cheie de lectura a acestor incursiuni intr-un spatiu autobiografic marcat de aberatia istorica numita comunism.
Recurgind la „rama“ fictionala pentru a se recupera pe sine insusi, Radu Cosasu descoperea pe cont propriu, in anii ’70, o formula narativa inrudita cu cea a prozatorilor Scolii de la Tirgoviste – autofictiunea –, definita, intuitiv, in Ruperile – „capitolul“ care incheie acest prim volum din Supravietuiri – ca „document care devine fictiune pentru lector“, formula experimentata si teoretizata mai tirziu, in 1977, de Serge Doubrovsky. „Forma moderna a autobiografiei in era suspiciunii“, autofictiunea releva natura romanesca a oricarei autobiografii, permitindu-i autorului exercitiul simultan al sinceritatii si al detasarii. Dar asemanarea cu prozatorii tirgovisteni se opreste la nivelul formulei narative, caci, spre deosebire de acestia, Radu Cosasu nu concepe scrierea de sine in absenta istoriei imediate.
Remarcat de maistrul Dinu, una dintre cele mai memorabile figuri care populeaza universul povestirilor lui Radu Cosasu, varianta sui generis a personajului lui Isaac Babel, Ghidale, instinctul epic al prozatorului functioneaza fara gres, chiar si in cele mai vitrege conditii, facind astfel posibila supravietuirea. Intr-un moment in care reactii umane firesti, declansate de evenimente tragice precum moartea tatalui, sint reprimate si cenzurate vehement prin prisma „ideologiei revolutionare“, cind efortul de a pune in locul „ramasitelor mic-burgheze“ gesturi si replici stereotipe, iar in locul indoielilor, certitudini absolute, automatisme si lozinci, intilnirea cu nea Dinu, „proletar din tata in fiu“, are darul sa clatine din temelii esafodajul fragil al convingerilor proletcultiste. Ceea ce au in comun Ghidale si maistrul Dinu este luciditatea bunului-simt, care il face pe primul incapabil sa inteleaga in ce consta diferenta dintre revolutie si contrarevolutie, daca ambele ucid, iar pe cel de-al doilea sa nu-si poata explica ce rost are o revolutie, „daca un ziarist e trimis la fabrica fiindca are un unchi la Viena“ si „daca in tramvai nu poti discuta ce vrei si ce-ti place, fara sa te temi de turnatori“.
Atitudinea lui Dinu – personaj oximoronic, un muncitor mic-burghez – ofera o frapanta alternativa la fanatismul autoindus al tinarului cu aere de revolutionar, decis sa renunte la vechea sa identitate, marcata de o dubla „vinovatie“ – apartenenta la comunitatea iudaica si la mica burghezie interbelica, demonizata de propaganda comunista. Criza identitatii individuale reflecta si amplifica criza istoriei, rupturile in plan social repercutindu-se, dureros, in spatiul privat al eului. Consecinta imediata a acestei situatii este duplicitatea, schizofrenia individuala si nationala, resimtita ca „o drama, atunci cind nu e doar o melodrama“, refuzul de a accepta logica bunului-simt. Memorabil, in acest sens, este episodul petrecut in casa matusii Isabel, fabuloasa Maria de Mangop din Fine del primo tempo, in care „baiatul lui Izi“ isi refuza, cu violenta patetica, luxul oricarui sentiment omenesc, renegindu-si cu egala intensitate atit emotiile de moment, cit si optiunile estetice din trecut, aparent insensibil la dramele umane care au loc sub ochii lui, convins de necesitatea unor masuri radicale si a sacrificarii unor vieti, necesare instaurarii paradisului promis. De altfel, existenta lui postbelica tinde sa devina intruchiparea unui destin revolutionar exemplar: „redactor la ziarul tineretului comunist, revolutionar de profesie“, trimis in fabrica, la „munca de jos“, pentru vina de a avea un unchi fugit in Occident, tinarul, fascinat de cinematografie, deprins cu sunetele pianului si cu deliciile lecturilor, se straduieste sa interpreteze totul, de la evenimentele petrecute in imediata sa apropiere pina la evolutia formelor artistice, prin prisma luptei de clasa.
Distanta ironica pe care si-o ia naratorul fata de excesele ideologice ale ipostazei sale de tinerete da nastere unui discurs autopersiflant, inedit in peisajul literaturii memorialistice de la noi.
Incapabil sa simta „dezgust fata de cultura“, incercind sa impace greata revolutionara fata de produsele intelectuale ale burgheziei cu nostalgia „culturii de acasa“, tinarul ucenic frezor devine student la fara frecventa. Scena examenului la literatura universala, cu subiectul „Ulise intre Scylla si Caribda“, antologica prin sarcasmul retrospectiv care permeaza transcrierea limbajului de lemn al epocii, pune in evidenta aberatia hiperinterpretarii ideologizante: „Examenele – conform celor prelucrate in zecile de mitinguri care sustinusera Reforma Invatamintului – erau prilejuri de manifestare a personalitatii noastre comuniste, infruntari deschise cu profesorii idealisti si reactionari, cimpuri de lupta – nu cimpii elizee – intre noi si ei. Punctajul meu deveni – fara nici o dificultate – o demascare a nehotaririlor micului burghez Ulise, cele doua stinci cu a lor strimtoare – o simbolistica deloc sofisticata a temerilor istoric indreptatite ale spiritelor ratacite pe mare, lipsite de un far calauzitor, de o conceptie inaintata, de un ideal superior. (Cu doua saptamini inainte, la un colocviu redactional, pe tema «Fortele de productie si arta», produsesem o impresie adinca, demonstrind cum evolutia de la menuetul mozartian la scherzo-ul beethovenian, in partea a treia a simfoniei, se datora dezvoltarii impetuoase a fortelor de productie, Beethoven, ca artist al burgheziei in plina ascensiune, sintetizind astfel, si pe planul formei, aceasta innoire febrila a vietii materiale care determina hotaritor toate expresiile constiintei, deci si muzica.)“
Proza lui Radu Cosasu dovedeste ca despre absurditatea obsedantului deceniu s-a putut scrie, chiar si in plin regim comunist, intr-un registru autoironic, fara emfaza, fara lungi discursuri sforaitoare in care „eroii“ sa fie comunisti cu fata umana, convinsi de justetea regimului, dar nemultumiti de „erorile“ comise in numele revolutiei proletariatului. Aberatia si grotescul epocii se detaseaza, in acest fel, cu incontestabila pregnanta, cita vreme autenticitatea – a orbirilor, a fanatismelor, a iluziilor, a renegarilor, a lasitatilor sau a trezirilor – nu este nici o clipa sacrificata. Surprinzatoare, dar in perfect acord cu intregul demers de asumare a trecutului, poate parea absenta oricarei tentative de justificare a convingerilor de tinerete si a gesturilor care decurg din optiunea sa entuziasta pentru ideologia comunista.
Consecvent cu sine insusi, Radu Cosasu nu este preocupat sa justifice, ci sa recupereze si sa inteleaga. Si o face intr-o maniera inconfundabila, reconstituind cu tandra, dar neiertatoare ironie, accidentele de parcurs ale unui destin omenesc, prea omenesc…