OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Eginald SCHLATTNER
Manusile rosii
Traducere de Nora Iuga
Editura Humanitas, Bucuresti, 2005,
600 p.

Eginald Schlattner s-a nascut in septembrie 1933, la Arad. intre 1952-1953 studiaza teologia evanghelica la Cluj, apoi un semestru matematica, dupa care se inscrie la Hidrologie. in 1957, inainte de a sustine examenul de absolvire, a fost arestat si condamnat de Tribunalul militar, pentru „omisiunea denuntarii delictului de inalta tradare“. Dupa liberare, un timp nu-si gaseste de lucru, apoi munceste ca zilier intr-o fabrica de caramizi, tehnician constructor intr-un gostat, la o cale ferata din Apuseni si la o fabrica din Avrig. Din 1969, cind i se permite, in fine, sa-si termine studiile, lucreaza ca inginer pina in 1973. Din 1978 este preot la Rosia, linga Sibiu.

In prezent, dupa exodul in masa al sasilor din Rosia si Ardeal, este preot de Penitenciar al Episcopiei Evanghelice pentru toata tara. in anul 1998 debuteaza cu romanul Der geköpfte Hahn (Cocosul decapitat), la Editura Zsolnay din Viena, care va aparea in romaneste abia in 2001, la Humanitas. Doi ani mai tirziu ii apare la aceeasi editura Rote Handschuhe (Manusile rosii), versiunea romaneasca (in traducerea Norei Iuga) aparind in 2005, tot la Humanitas. Se bucura de renume international, cartile lui fiind foarte bine cotate in Occident. De exemplu, la „Internationes“ figureaza intre cele mai bune 100 de carti din spatiul germanofon. Austria i-a conferit Crucea de Onoare litteris et artibus.

Romanul Manusile rosii al lui Eginald Schlattner pare a fi, dupa Cocosul decapitat, al doilea volum al unei autobiografii facute cu mijloace artistice. Cocosul decapitat este povestea adolescentei naratorului, fiu de sasi inlesniti material si cultivati, cu un arbore genealogic impresionant prin vechime si chiar prin titluri nobiliare, care traiesc in orasul Fagaras – un loc in care romanii, maghiarii, sasii, evreii, armenii si tiganii au gasit un modus vivendi tolerant si pasnic timp de zeci de ani. Casa parinteasca, atmosfera vietii din familie si din comunitatea saseasca (aceasta din urma majoritar inflamata de figura si gloria lui Hitler), surprinse in preziua si in timpul celui de al doilea razboi mondial, relatiile cu fratii, colegii de scoala si prietenii, primele iubiri, rivalitati si tradari ale unui adolescent interiorizat si orgolios, ultrasensibil si foarte inteligent – toate contureaza o lume fascinanta prin bogatia fatetelor ei. O lume care mai este inca, pentru narator, un paradis. Caderea din rai vine ca o lovitura de maciuca data intr-un vas pretios, in chiar ziua de 23 august 1944, cind tinarul isi serbeaza exitus-ul – finalul gimnaziului; alierea Romaniei cu URSS, intoarcerea armelor impotriva nemtilor si, cu un mic recul, debutul erei comuniste vor insemna inceputul calvarului pentru grupul etnic german, ca si pentru Romania intreaga.

Romanul Manusile rosii, numit de unii comentatori „romanul tradarii“, focalizeaza asupra aceleiasi lumi din Fogarasch, peste care s-a abatut, insa, urgia vremurilor noi instaurate de comunisti: deposedati de bunuri si case, deportati, inchisi, expulzati sau fugiti pe alte meleaguri, fortati sa intre in tiparul „celei mai frumoase dintre lumile posibile“, sasii isi pierd incet-incet identitatea. Devin si ei – ca si, pastrind proportiile, evreii si ca si romanii, ungurii si tiganii din Romania –, o materie vie pentru experimentul criminal al comunistilor: crearea „omului nou“, cel fara strabuni – proletarii nu au stramosi, spune un anchetator – , fara memorie, fara sentimente umane, fara demnitate.

- Satisfactia de a contribui la „revolutia mondiala“
Fost membru, in adolescenta, al miscarii Tinerilor hitleristi, naratorul, acum student la Hidrologie la Cluj, dupa exmatriculare de la teologie, si seful unei grupari literare din Universitate, adera la ideile comuniste. insa nu printr-o metanoia, cum l-a sfatuit un preot sas („cistigati-va increderea statului prin schimbarea radicala a constiintei – in Noul Testament, metanoia“), ci printr-un proces rational, de autoconvingere: numai asa se poate el situa impreuna cu obstea saseasca seculara de partea buna a lucrurilor.

Satisfactia de a contribui astfel „la revolutia mondiala si la victoria socialismului“ il determina sa faca cerere de intrare in Partidul Muncitoresc Roman, ignorind opinia tatalui sau ca socialismului nu i se poate reprosa nimic decit ca este... „contra naturii umane“. Si asta pentru ca tinarului i se pare ca socialismul promite, dimpotriva, ca „fiinta umana sa nu mai fie injosita“ si o perspectiva istorica reala si pentru etnicii germani. Va avea curind o foarte prompta si crunta deziluzie: arestat in ’57 si dus, in cele din urma, in arestul Securitatii din orasul Stalin (Brasov), unde va zacea doi ani, naratorul va cunoaste aproape toate injosirile cu putinta: de la promiscuitatea totala – nu poate dispune de intimitatea cea mai stricta a fiintei lui –, pina la mizerie, intimidare etc. Arestarea lui, ca si a altora, unguri, romani, evrei chiar, a fost una din masurile luate de Securitatea romana, ingrozita ca nu cumva ideile revolutionare ale Budapestei anului 1956 sa irumpa si in Romania.

- In nauceala anchetelor, pomeneste si numele propriului sau frate
Anchetat, din ce in ce mai dur, pe tema discutiilor din cercul literar pe care il conducea si pe tema opiniilor si actiunilor subversive ale unor colegi, tinarul adopta mai intii tactica negarii: toti colegii vizati sint devotati fie partidului, fie republicii, fie sint marxisti innascuti. Numai ca etichetele lui favorabile nu sint admise, ba, mai mult, sint considerate dusmanoase si stimuleaza agresivitatea anchetatorilor, care apeleaza la lovituri specifice: cu cheile in cap daca cel vizat era etichetat „devotat partidului“, cu palmele peste fata si capul izbit de zid daca eticheta era „devotat republicii“ etc.

Dupa mult timp de la arestare, anchetatul trece la o atitudine aflata la polul opus celei dintii: in ideea ca numai prin sinceritate, cistigind increderea Securitatiii, poate salva grupul studentilor sasi din cercul literar, suspectati de uneltire, va spune tot, si de bine, si de rau, despre cei vizati, adica adevarul, desi un alt intemnitat ii zisese ca „si adevarul vine de la diavol“. Ca intr-o febra, o transa a sinceritatii, studentul se deda la dezvaluiri minutioase, chiar prea zeloase, despre colegii lui, astfel ca, dupa douazeci de luni de arest la Securitate, la procesul intentat celor cinci din „lotul scriitorilor germani“, el apare drept martor al acuzarii. Mai mult, in nauceala anchetelor, tot mai frecvente si ziua, si noaptea, naratorul pomeneste si numele propriului frate, legat de un context subversiv, care insa nu-l includea de-adevaratelea pe acesta. Dindu-si seama de eroare, anchetatul incearca in repetate rinduri sa retracteze cele spuse, dar fara succes: fratele lui va fi arestat si condamnat si el. Securitatea romana trebuia, nu?, sa-si dovedeasca la rindul ei zelul, numarul arestatilor: vina reala a victimelor nu conta.

- Alege calea cooperarii
Odata iesit din puscarie, unde a ispasit vina de „omisiune a denuntarii delictului de inalta tradare“, personajul nostru cunoaste un alt calvar, pe linga care patimirile din puscarie par sa paleasca. E ocolit de aproape toti, fie pe motivul ca ar fi comunist, fie pe motivul ca ar fi colaborationist si in libertate – ceea ce nu e adevarat, el a refuzat orice contact cu Securitatea – , fie pentru atitudinea din timpul anchetelor. Se trezeste exmatriculat cu doar putin inaintea absolvirii, i se ofera de lucru ca muncitor zilier si nu mai e publicat nicaieri. Si asa din fire prea emotional, tinarul clacheaza nervos, dar nu alege fuga in strainatate. Sfatul dat de rafinatul anchetator Blau – sa nu parasesti locul suferintei, ci sa ramii si sa faci in asa fel incit suferinta sa paraseasca locul – e si convingerea lui.

Trei sint solutiile de supravietuire in puscariile comuniste, in afara credintei, ii spusese naratorului un alt condamnat; si anume: cind esti arestat sa-ti spui „sint mort“, si atunci nu te mai zdruncina nimic; a doua, sa o faci pe prostul; iar a treia, sa lupti. Credinta inca nu o are fostul student la teologie si viitorul preot luteran; a acceptat prima solutie: vreau sa mor! repeta la anchete, dar moartea era un lux in puscarie; sa o faca pe prostu’ nu i-a mers; a incercat sa si lupte, pentru a-si apara colegii, pentru ca asta au insemnat primele cinci luni de opunere. Si abia dupa ce nici asa nu reuseste, alege calea cooperarii, si in ideea de a-i apara pe cei trei sute de studenti, dar si pentru a nu pierde trenul spre socialism. Cu fiecare propozitie de dezvaluire asupra cuiva se despartea de sine, cel inocent, va scrie Eginald Schlattner. E adevarat. insa tot atit de adevarat e ca, prin fiecare propozitie cu care in Manusile rosii se marturiseste public, el se desparte de el insusi, cel vinovat.

- S-a invins pe el insusi prin marturia contra lui
Expresie a unei disperari, cum declara intr-un interviu din Adevarul, in ianuarie 2003, Manusile rosii, scrisa la virsta de 67 de ani, este o spovedanie publica de o cutremuratoare sinceritate, un adevarat harakiri moral. Autorul se arata pe el insusi in cea mai cruda lumina, desi e constient ca oricine se spovedeste in public trebuie sa stie ca „va fi supus unei degradari morale“ (din acelasi interviu citat mai sus). Un motiv in plus ca spovedania lui sa fie semnul unei rare forte interioare. Acesta e motivul pentru care eu cred ca scriitorul sas Eginald Schlattner e un invingator, iar romanul, spovedania unui invingator: s-a invins pe el insusi prin marturia contra lui. Metanoia s-a savirsit, dar nu in sensul sfatului pomenit mai sus, ci in sensul unei reconstructii de sine totale. Numai el a avut, dupa stiinta mea, curajul si forta interioara sa depuna marturie pina la ce treapta de degradare putea cadea un om sub regimul comunist. Curaj si forta interioara pe care altii – de la Christa Wolf, pina la, in spatiul romanesc, un Stefan Augustin Doinas – nu le-au avut. De aici cred eu ca ar trebui pornita discutia despre acest autor, pe care-l consider un personaj emblematic, prin demersul sau singular, pentru postcomunism: era in care, dimpotriva, multi dintre noi au incercat si incearca sa faca figura de ex-disidenti. Un „extraterestru“, Eginald Schlattner! Scriitor de fibra dostoievskiana, care la virsta conceperii romanelor judeca viata in termeni absoluti – pacat, vina, crima/spovedanie, ispasire, mintuire, el are a se lupta numai cu propria lui constiinta, cum numai un om adevarat o poate face.

Toti comentatorii au abordat cartile sale din perspectiva eticului, lucru pe care l-am facut si eu pina aici, constienta totusi ca nu am epuizat nici pe departe tema. insa cartile lui Eginald Schlattner se sustin integral si din perspectiva esteticului.
Gheara marelui scriitor se simte absolut peste tot: in descrierile de mare acuitate, in felul in care incarca natura de viata si erotism si, mai ales, in umorul, ironia si autoironia atit de prezente si de speciale, incit ele singure ar merita o intreaga discutie.