OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Observatorul cultural a publicat incepind cu nr. 50 (307), inclusiv in prezentul numar (53/310), raspunsurile primite la ancheta propusa de revista noastra: Jurnalism cultural si/sau critica literara?. E timpul sa facem un bilant, sa extragem „profitul“, tragind linie sub polemicile, definitiile, ierarhiile sau exemplele prezentate. Un profit cu siguranta exista, cel putin atita vreme cit unele animozitati si conflicte tacite au fost formulate in pagina. Spun acest lucru pentru ca majoritatea repondentilor activeaza pe teritoriul pe care si-l disputa critica literara si jurnalismul cultural. Ei au dat, in consecinta, raspunsuri polemice sau, in cel mai bun caz, subiective, de altfel perfect asumate, neincercind nici un moment sa se prevaleze de o obiectivitate inexistenta. Aceasta in contextul in care (context ce ne-a determinat si pe noi sa initiem ancheta) presa generalista cu pagini sau suplimente culturale capata din ce in ce mai multa vizibilitate in rindul marelui public, in defavoarea revistelor de specialitate (de literatura, istorie literara etc.) sau universitare.

Daca asupra definitiei (in teorie) a jurnalismului cultural exista un consens, punctele de vedere asupra functionarii lui in practica si deci asupra relatiei inevitabile cu textele de critica literara (prezente de regula in revistele de specialitate) sint impartite. Concordante ori in opozitie, sau undeva in zona de mijloc. „Obiectul“ jurnalismului cultural ar fi, grosso modo, informarea publicului in zona culturala, semnalarea constiincioasa si impartiala a faptelor culturale, ocolind judecata de valoare. In aceasta directie, Ion Simut plaseaza jurnalismul cultural in cimpul sociologic care inconjoara „tot ce se petrece in jurul cartii“: „Obiectul jurnalismului cultural s…t ar fi tot ce se petrece in jurul cartii, in jurul unei expozitii, in jurul unui spectacol, in imediata apropiere a scriitorului, a artistului plastic, a actorilor si a regizorilor etc., adica sa fie interesat de fenomenele marginale ale culturii“. Pina aici, toate bune si frumoase.

Daca lucrurile ar sta asa in practica, ancheta noastra n-ar mai avea temei. Ar fi evident ca cele doua sint activitati complet diferite, dar, bineinteles, complementare, pentru ca acolo unde ar incepe teritoriul criticii literare s-ar termina, amiabil, teritoriul jurnalisticii culturale… De fapt, in practica, jurnalismul cultural are mult mai multe conotatii. El tinde sa se suprapuna cu ceea ce numim – de altfel, prin traditie – critica foiletonistica sau de intimpinare. Acceptind acest lucru, abia acum apar adevaratele polarizari, problemele de prestigiu intre critica de ziar si critica universitara. Plecind de aici, Paul Cernat propune o distinctie intre jurnalismul cultural vazut ca o critica foiletonistica si critica universitara: „N-as face insa o distinctie intre jurnalismul cultural si critica profesionista, ci intre cel dintii si critica universitara. De ce n-ar fi si jurnalismul cultural «profesionist» in felul sau? De ce n-ar face si universitarii/specialistii in literatura critica de ziar buna? s…t Si apoi, nu este oare critica foiletonistica la o revista culturala importanta altceva decit jurnalismul cultural de cotidian?“.

Asadar, relatia binara se multiplica. Putem vorbi de „jurnalism cultural de cotidian“, diferit de „critica de ziar“ (foiletonistica), diferita, la rindul ei, de critica universitara. Evident, in fiecare caz, registrul stilistic si publicul vizat sint altele. Ele pot coexista, intr-o relatie de complementaritate, asa cum o si fac, de altfel, de multa vreme, in presa occidentala. O spune Al. Cistelecan: „Nu stiu, de altfel, de ce ar trebui sa inventam noi jurnalismul acesta cultural. El exista de multa vreme si functioneaza in bun tandem cu critica literara – daca aceasta e vazuta, sa zicem, ca un domeniu de experti. In Italia, bunaoara, ele sint chiar paginate «complementar» si o ampla cronica literara s…t e incadrata de tot felul de note si recenzioare mai «jurnalistice» si la fel se intimpla cu cea muzicala, plastica etc.“.

In sensul aceleiasi distinctii: critica de intimpinare/critica academica merge si Adrian Otoiu, care descrie raportul dintre ele cu o frumoasa metafora: „Impactul unei carti asupra criticii e destul de similar cu cel al pietrei asupra apei. O carte «face valuri» mai mari sau mai mici. Si in cazul acestui impact tindem sa distingem doua componente: o miscare de reactie rapida, dar oarecum superficiala si una lucrind in profunzime. Prima ar corespunde criticii de gazeta, instantanee, rapide, dezinvolte, decomplexate. Cea de-a doua corespunde criticii de volum, ponderoasa, prudenta, operind cu un jargon specializat. Prima are picioare mai lungi si mai iuti (ziare, reviste, «sticla» TV-ului) si ajunge – geografic si sociologic vorbind – mai departe. A doua, mai precauta, mai putin «glamoroasa», tintuieste opera locului si o exploateaza intensiv“. Cum A. Otoiu o intuieste, problema de „prestigiu“ sau de „respectabilitate“ nu la nivelul acestei distinctii se pune, distinctie in fond acceptata prin traditie.

Punctul in care convin mai toti opinentii este acela care marcheaza schimbarea de discurs literar in critica de ziar/de intimpinare fata de cea universitara, trecerea la un stil mai vioi si mai colocvial, cu priza la cititor. Contrar afirmatiei lui Bogdan-Alexandru Stanescu, „Critica“ poate cobori, totusi, in strada, si este deja un lucru stiut/acceptat.
Revenind, problema se pune atunci cind vine vorba de ceea ce P. Cernat numeste „jurnalismul cultural de cotidian“. In aceasta zona, da, se situeaza toate opiniile polemice ale repondentilor. Asa se explica afirmatia lui Gh. Craciun: „pe mine jurnalismul cultural ma enerveaza la fel de tare ca si reclamele de la televizor“. Jurnalismul cultural este vazut astfel, ca si jurnalismul in genere la noi, un teritoriu de scandal si sclipici, de vedete, de superficialitate comerciala si chiar de impostura.

Iritatiile unora sint explicabile, avind in vedere lipsa de profesionalism vadita a multora dintre jurnalisti si de calitatea indoielnica a textelor lor. Si tot in aceasta zona a conflictului de prestigiu (care rezida, in fond, in opozitia ireconciliabila dintre cultura inalta, elitista si cultura de masa) se situeaza opinii precum cea a Simonei Sora sau a lui Bogdan Alexandru-Stanescu, care declara raspicat: „Jurnalismul cultural n-are nici o treaba cu critica literara“. Cronicarul si criticul literar, spune Simona Sora, sint doua specii diferite, ultimul avind neaparat un sistem critic. Ca sa inchei cu opiniile concordante, mai toata lumea deplinge lipsa de profesionalism, subordonarea politica a jurnalismului/jurnalistului cultural, iar citiva jurnalisti (de formatie filologica: Catalin Sturza, Elena Vladareanu) atrag atentia asupra minimalizarii culturii in paginile cotidienelor. Dar, dincolo de orice divergenta, doresc cu totii profesionalizarea presei culturale. Un proces in desfasurare, adaugam noi, cu rezultate deja vizibile.