OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Despre autorii si cartile anilor ’65-’89 abia de acum inainte se va putea scrie la rece, cu distanta, fara parti pris-uri ideologice, pentru ca, oricit de sagace si de subtile ar fi fost analizele „la cald“ consacrate fenomenului literar al perioadei invocate, ele isi vadesc astazi lipsa de perspectiva. Totodata lucrarile mai ample despre literatura scrisa in anii comunismului – si ma refer aici atit la monografii de autor, cit si la volume de sinteza – sint deocamdata deconcertant de putine.

Asa incit, atunci cind vrem sa citim cite ceva din literatura critica dedicata unui autor postbelic, ne vedem nevoiti sa apelam, daca acel autor nu e Marin Preda, Nichita Stanescu sau Marin Sorescu, aproape exclusiv la bibliografia critica din periodice ori cel mult la prefete/postfete sau la volume ce antologheaza articole, eseuri, cronici, recenzii. Faptul nu e, de altfel, de mirare intr-o literatura ca a noastra unde nu avem inca editii de Opere complete (cu aparatul critic aferent) pentru toti scriitorii importanti/clasicizati...
Asupra poeziei lui Mircea Ivanescu s-au pronuntat destul de numerosi comentatori – unii dintre acestia, critici de inalta tinuta (Nicolae Balota, Matei Calinescu, Ion Pop, Lucian Raicu, Ion Negoitescu, Eugen Negrici s.a.) –, insa doar pe spatiul relativ mic al cronicii literare, al eseului publicat intr-o revista sau al studiului introductiv.

Nu exista nici o monografie consacrata poetului: de la aceasta evidenta porneste cartea tinarului poet si universitar sibian Radu Vancu (n.1978), Mircea Ivanescu. Poezia discretiei absolute. Raportindu-se avizat, constructiv, dar nu o data polemic la exegeza ivanesciana, autorul volumului (la origine o teza de doctorat sustinuta in 2005) propune o schita de profil coerenta si inedita a discretului creator al lui Mopete. Spun „schita“, pentru ca Radu Vancu nu realizeaza, si nici nu si-a propus sa realizeze, o monografie in acceptiunea clasica a termenului, in care sa reconstituie biografia autorului si sa urmareasca tacticos, cronologic, configurarea progresiva a operei. Radu Vancu nu intra in rolul istoricului literar, ci si-l asuma exclusiv pe acela al criticului, al hermeneutului; nu vizeaza exhaustivitatea, ci alege calea decupajului semnificativ. Eseul sau monografic nu epuizeaza subiectul (asa cum se intimpla, de exemplu, cu cartea Magdalenei Popescu despre Ioan Slavici), dar are in schimb avantajul, deloc de ignorat, de a deschide o discutie, de a stimula apetitul pentru interpretari ulterioare.

in acelasi timp, volumul lui Radu Vancu este, evident, mult mai mult decit un stimulent pentru alte exegeze. Ar fi nedrept sa nu subliniem, cit se poate de apasat, ca Mircea Ivanescu. Poezia discretiei absolute este o carte cu o individualitate distinct conturata, o carte perfect rotunda, ordonata de linii ideatice precise, scrisa matur, desi autorul ei se afla abia la debutul editorial in critica. Fara a fi un calofil, Radu Vancu scrie bine. Exprimarea sa clara, mereu la obiect, fara excesive redundante si fara alunecari pe semnificant, abilitatea de a nu lasa ideile si intelesurile sa se imprastie haotic in interminabile divagatii, capacitatea de a-si organiza speculatiile, subsumindu-le unei demonstratii pertinente sint trasaturi pe care nu foarte multi dintre congenerii sai le intrunesc in scrisul lor.

Radu Vancu nu aluneca niciodata in capcana in care cad cei ce considera ca exprimindu-se pretios, ,,sofisticat“ si construind fraze ornamentate baroc pot da mai multa greutate afirmatiilor lor. Simplitatea discursului critic al tinarului autor este, indubitabil, un semn de discreta intelepciune. Dupa cum un semn de inteligenta critica este si faptul ca Radu Vancu nu-si bruiaza analiza cu teoretizari in exces, de dragul impresiei artistice, ca, de altfel, nu face caz, precum altii, de recursul la teorie si ca, in fine, apeleaza in mod adecvat la argumentul furnizat de teoria literara si la citatul din teoreticieni binecunoscuti numai atunci cind e nevoie. De pilda, in delimitarile sale teoretice in chestiunea intertextualitatii, autorul cartii opteaza pentru definitia cea mai clara si cea mai simpla a conceptului, pe care il utilizeaza in acceptiunea restrictiva data de Genette, nu in aceea foarte larga a unor teoreticieni ca Julia Kristeva, Paul Zumthor, Laurent Jenny, Michael Riffaterre, pentru ca discursul acestora despre intertextualitate se transforma „intr-un discurs cvasi-esoteric pentru devenire“ si pentru ca, „daca acceptam ca totul e intertextual si ca e indiferenta prezenta, manifesta sau nu, a indicilor intertextualitatii, atunci, in fapt, nimic nu mai e intertextual“. Punct de vedere al carui bun-simt nu poate fi, cred, contestat...

Analiza lui Radu Vancu, de o coerenta impecabila si de o remarcabila vivacitate, e de urmarit cu interes de la un capat la altul. Aceasta se intemeiaza pe urmatorul postulat: „poezia lui Mircea Ivanescu este, in panorama generala a literaturii romane, poezia discretiei absolute“. Unde cuvintul „discretie“ se arata a fi, mai mult decit un atribut cu valoare descriptiva, un concept pe baza caruia comentatorul reconstituie poetica ivanesciana, printr-un joc speculativ de oarecare rafinament („in poezie, discretia este o metoda de autodefinire prin reprimare; poetul trebuie sa se reprime ca sa se exprime.“) Principala sugestie pentru definirea acestui termen (care, repet, e folosit in cartea de fata, in mod ingenios, ca un posibil concept literar!) i-o ofera autorului o observatie a lui Matei Calinescu (dintr-un eseu numit Tudor Vianu: Elogiul discretiei) pe marginea etimologiei cuvintului „discretie“: „discretus era in latina participiul verbului discerno. Discretul este indeaproape inrudit cu se-cretul (secretul vine de la secerno, in ambele cazuri elementul de baza fiind verbul cerno-cernere, a cerne, a deosebi, a separa, a vedea)“. De la aceasta observatie Radu Vancu dezvolta o intreaga „teorie“ vizind sensurile discretiei in poezia lui Mircea Ivanescu: „Asadar, discretul este cel aflat in momentul ulterior actiunii de separare, de deosebire, de (dis)cernere.

Discretul este, deci, cel ce stie, cel ce are discernamint, insa disimuleaza permanent ceea ce stie si ceea ce vede. in poezia lui Mircea Ivanescu, masca disimulatorie este alcatuita, arcimboldesc, din carti, din «surse», cum poetul insusi le numeste; [...]
biografia e mascata de paravanul bibliografiei“. Pe parcursul eseului sau, Radu Vancu inregistreaza si exemplifica pe indelete diferitele sensuri ale discretiei in poezia ivanesciana: „definirea identitatii proprii prin cufundarea cit mai adinca in anonimat“, „suprimarea sinelui de suprafata pentru exprimarea sinelui profund“, discretia ca „modalitate sentimentala“, ca „modalitate intertextuala“ si ca „modalitate tehnica de constructie a poemului“.
O extinsa si captivanta analiza este dedicata raportului discretie-intertextualitate-melancolie, pe linia binecunoscutului studiu al lui Jean Starobinski, Melancolie, nostalgie, ironie, unde, intre altele, criticul genevez urmareste procesul subtil prin care constiinta melancolica incearca sa suplineasca vidul interior printr-un discurs intertextual: senzatia de dematerializare/derealizare, de „absenta a resurselor interioare“ are ca efect acumularea obstinata de citate, de referinte livresti. Mircea Ivanescu face parte, ne demonstreaza Radu Vancu, din „cercul poetilor saturnieni“, poezia lui tradeaza ceea ce Starobinski numeste „melancolia intertextualitatii“, iar Ion Pop, „tristetea intertextului“.

Eseistul-monograf vede in poezia ivanesciana „o originala si existential-intertextuala poezie a discretiei“. De subliniat termenul hibrid „existential-intertextuala“, intrucit acesta da seama in buna masura de diferenta specifica pe care Radu Vancu o aduce in exegeza poeziei lui Mircea Ivanescu. Daca majoritatea comentatorilor si-au construit analiza pe ideea de intertextualitate ludica, foarte putin angajata existential (identificind, de pilda, intr-un personaj liric ca Mopete emblema artefactualitatii atotdominatoare in poezia ivanesciana), Radu Vancu pune in lumina dramatismul acestei poezii, profunda ei reverberatie existentiala: livrescul ivanescian nu este un livresc glacial, dezumanizat, situabil sub semnul comics-urilor postmoderne, cum crede Mircea Cartarescu, ci, mai degraba, daca am inteles bine, un livresc antifrastic ce denunta „infernul literaturii“ sau, cu o expresie a lui Lucian Raicu pe care autorul acestei carti si-o asuma la rindu-i, un livresc ce contine chiar „critica modelului livresc“.
Tinarul critic se situeaza in raspar cu alti exegeti si atunci cind vine vorba de biografismul poeziei lui Mircea Ivanescu. Desi nu pierde din vedere apropierea poetului, in primul rind prin traducere, de americanii John Berryman, Frank O’Hara, Kenneth Koch, Radu Vancu foloseste cu precautie si cu obstinate nuantari termeni precum „biografism“ si „personism“, amendind afirmatia mult prea transanta conform careia poezia lui Mircea Ivanescu s-ar defini printr-un „biografism extrem“. Aceasta pentru ca, o arata suficient de convingator criticul, in poezia ivanesciana biografia e inlocuita pe spatii uriase de bibliografie. Ar trebui sa fie, de altfel, o evidenta ca „din poezia lui Mircea Ivanescu nu aflam nimic din ceea ce tine de existenta publica a poetului“. intr-un singur loc n-as fi totusi de acord cu Radu Vancu: acolo unde afirma ca a compune o biografie a acestui poet ar fi un gest irelevant, viata „nespectaculoasa“ a lui Mircea Ivanescu putind fi comprimata intr-o jumatate de pagina.

Una dintre tintele vizate de Radu Vancu este, indiscutabil, aceea de a arata ca poezia ivanesciana a fost, cu unele exceptii (Lucian Raicu, Matei Calinescu etc.), inadecvat citita, de la criticii anilor ’60-’70 (intre ei, Nicolae Manolescu vedea in Mircea Ivanescu la debut un... macedonskian, un simbolist minor!!) pina la postmodernistii anilor ’80. Cu toti acestia autorul cartii polemizeaza sustinut, dar intotdeauna cu o mare civilitate, aproape reverentios (poate chiar prea reverentios in unele momente). Pe de o parte, se naste intrebarea: de ce primii nu au vazut de la bun inceput in Mircea Ivanescu unul dintre marii poeti ai vremii? Si, pe de alta parte, este oare legitim anexionismul celor din urma (al caror purtator de cuvint este Mircea Cartarescu in Postmodernismul romanesc), care-l transforma abuziv pe poet intr-un postmodernist avant la lettre? Curajos, Radu Vancu raspunde negativ la aceasta ultima intrebare: afirmatia sa cit se poate de raspicata conform careia, departe de a fi un poet al suprafetelor, un exponent al valorilor postmoderne slabe, Mircea Ivanescu este, dimpotriva, un discret dar tenace aparator al valorilor tari, afirmatia aceasta este chiar ideea directoare a cartii criticului sibian.