O stafie cutreieră cafeneaua
scriitoricească din Bucureşti: zîzania. Polemica a fost
provocată de apariţia cărţii prietenei noastre Marta Petreu,
Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian (Editura
Polirom, Iaşi, 2009). Este, oare, Marta Petreu antisemită? Dacă
acest text riguros şi deranjant spulberă o obsesie mitologică şi
face să pălească o icoană scumpă nouă şi cititorilor din
România, dar şi evreilor din trib şi de pretutindeni, de la
Bucureşti la Paris şi la Tel Aviv, el are meritul, de
nepreţuit, să înfăţişeze publicului adevărul,
realitatea nemijlocită de fantasmele lirice, de „politicul
corect“ şi de înfrumuseţările circumstanţiale. Şi cum să
nu luăm seama la această realitate, „deconspirată“ de cercetătoarea
clujeancă, fără ca o adîncă amărăciune să ne
pătrundă? Şi cum să nu reacţionăm împotriva atacurilor şi
a calomniilor cărora această
intelectuală curajoasă, însetată de adevăr,
trebuie să le facă faţă? Astfel, Domnia Sa se întreabă
– ne întreabă şi pe noi, admiratori fără rezerve ai
scriitorului Sebastian, autor al celebrului Jurnal, 1935-1944,
descoperit de profesorul Leon Volovici – dacă Sebastian este sau
nu este demn să devină, ca persoană, simbol al persecuţiilor
suferite de către evreii din România, în timpul
dictaturii de tristă amintire.
Ca de obicei, realitatea nu este nici
albă-albă, nici neagră-neagră, ci mai curînd un
cenuşiu deschis către sumbru. Această ambiguitate
existenţială a fost surprinsă de Marta Petreu cu o rară
măiestrie. La apariţia în Franţa a jurnalului ţinut de
dramaturgul şi romancierul brăilean (apariţie la care am
contribuit personal, împreună cu regretatul Alain
Paruit), am fost amîndoi vrăjiţi – ca toţi aceia care
l-au citit în numeroasele sale traduceri –, dar mai ales
răscoliţi de mizeriile îndurate de un intelectual evreu
în timpul odioaselor legi rasiste impuse de către
guvernele de dreapta şi de extremă dreaptă, spre sfîrşitul
anilor ’30 şi mai apoi. Farmecul acestei scriituri, deznădejdea
pe care o exprimă l-au situat repede pe autorul Stelei fără
nume pe poziţia de „icoană“ a destinului dramatic al evreilor
din România. Este oare această postură justificată de
comportamentul omului Mihail Sebastian de la sfîrşitul anilor
’20 pînă în ’35?
Marta Petreu descoperă, în
arhivele vremii, vechile angajamente politice şi ideologice ale
scriitorului, reieşind din articolele sale. Prietenia şi mai
ales veneraţia pe care Sebastian le purta directorului ziarului
Cuvântul, Nae Ionescu – filozof, profesor plagiator al
gînditorilor crepusculari germani, Spengler, Scheler, Stirner
şi alţii, devenit mai apoi inspirator al mişcării legionare –,
justifică atacurile sale împotriva democraţiilor occidentale,
împotriva parlamentarismului, precum şi admiraţia pe
care o purta fascismului mussolinian. În volbura acestor ani
tulburi, cei mai mulţi tineri intelectuali români, printre
care şi Sebastian, care se simţea mai curînd român-evreu
decît evreu-român, dezorientaţi de crizele, corupţia şi
anarhia care domneau în micul regat dunărean, devenit mare,
aleseseră calea „revoluţiei naţionale“, antisemită şi
xenofobă. Aceste opţiuni le răspîndea ziarul Cuvântul,
unde Sebastian colabora regulat fără să ţină seama de prezenţa
colegilor săi legionari, Corneliu Zelea Codreanu sau Vasile Marin.
Fervent partizan al autarhiei României şi al limitării
numărului de „străini“ în parlament, atitudine care
ducea la o conducere radical naţionalistă şi antisemită în
ţară, evreul brăilean, care se dorea român neaoş de la
Dunăre, era fericit să fie acceptat de semenii săi întru
gîndire.
Dezmeticirea lui Mihail Sebastian, şi
acest moment este exprimat cu acută simpatie de Marta Petreu
în ultima parte a analizei sale, a avut loc cu
prilejul apariţiei romanului De două mii de ani, roman
însoţit de prefaţa violent antisemită a idolului acestuia,
directorul ziarului Cuvântul. Marta Petreu scrie: „Nae
Ionescu i-a retras lui Sebastian nu numai dreptul de a se considera
român, ci şi dreptul de a se considera om, admiţîndu-i
numai calitatea imuabilă de evreu“.
Trezit din negurile funebre unde se
rătăcise, scriitorul redevine el însuşi pe măsură ce se
înăspresc măsurile antievreieşti. Avocat radiat din barou,
scriitor interzis de la publicare, ameninţat cu deportarea,
dramaturg cu piese clandestin jucate sub alt nume – datorită unor
prieteni români –, Mihail Sebastian începe, în
1935, redactarea sfîşietorului său Jurnal, care îi
asigură gloria postumă. Din aceste pagini se desprinde totuşi
fascinaţia lui pentru maestrul – diavolul său – Nae
Ionescu, precum şi tristeţea despărţirii de cel mai bun
prieten, Mircea Eliade, care îl abandonează. Tragic, lui
Mihail Sebastial i s-ar potrivi vorba franţuzească „l’arroseur
arrosé“ – adică, mai pe româneşte,
„stropitorul stropit“ –, prelungită cu zicala limbii
noastre: „cine sapă groapa altuia cade singur în
ea“.
I s-ar putea reproşa Martei Petreu,
mai cu seamă de către descoperitorul Jurnalului, prietenul
nostru Leon Volovici, sau de către aceia care au contribuit la
difuzarea lui în Franţa sau aiurea (printre care şi
subsemnatul), tonul violent din prima parte a textului dumisale? Eu
nu o voi face. Cercetătoarea, cufundată în arhivele acelor
ani, era greu să nu se fi molipsit de agresivitatea jurnalistică a
vremii. Pe de altă parte, Marta Petreu îl recuperează pe
autorul Jurnalului, în partea a doua a lucrării sale, unde
aceasta descrie cum Sebastian suferă ura devastatoare sau
indiferenţa, nici măcar politicoasă, din partea foştilor
săi amici deveniţi acum legionari. În schimb, tocmai acei
oameni politici democraţi, pe care Sebastian, redactor principal
la Cuvântul şi ucenicul diavolului, îi ataca, precum
Ralea, dar şi Vişoianu, prinţul Bibescu şi alţii, l-au
ajutat pe intelectualul evreu năpăstuit. Fireşte, şi
editorul său, Alexandru Rosetti, sprijinitorul şi prietenul de
totdeauna. Astfel se destramă imaginea hagiografică a unui scriitor
evreu talentat, democrat, marginalizat, care s-a născut din lectura
romanului său De două mii de ani şi a celebrului Jurnal. Acestei
„icoane“ de victimă, în care am crezut cu toţii, ani de
zile, i se substituie portretul unui tînăr scriitor evreu,
puţin arivist, destul de monden, rătăcit, în
anii ’20 şi ’30, prin labirintul lugubru al fascismului românesc
incipient. Fireşte, opera literară a lui Sebastian nu este pusă în
discuţie, aceasta va continua să-i vrăjească pe cititorii săi,
asemenea prozelor fantastice ale lui Mircea Eliade, prietenul
infidel; aceste opere literare vor înfrunta timpul precum cele
ale omologului lui Eliade, latino-americanul Borges.
Totuşi, itinerariul uman al „românului
de la Dunăre“, care se regăseşte evreu, rămîne sinuos. E
trist, dar mai ales tragic. „Datorez libertăţii mele morale,
libertatea mea intelectuală“, scria omul de litere francez
Chateaubriand. Oare menirea intelectualului demn de acest nume nu
este să privilegieze adevărul în faţa cosmeticizării ce
duce la falsificarea realităţilor indiscutabile? Marta Petreu,
antisemită? Nu, ea îşi asumă cu totul această nobilă
menire intelectuală, cea a adevărului.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters