Autor: 
Categoria: 
Cercetare fundamentală
Ştiinţa iberică,
deşi sublimă, are mai puţine reuşite la activ decît cea teutonă. Claro, există
o magnifică operă de pionierat în domeniul energiei eoliene, comunicată încă
din 1605 de Don Miguel de Cervantes Saavedra. Moştenire ilustră, dar pe
arhitectul triumfului hispanic la Euro 2008 nu vînarea de vînt l-a interesat,
ci vînarea de rezultat. Jose Luis Aragones Suarez, pe scurt Luis Aragones –
căci despre el e vorba – şi-a început studiile încă din perioada cînd juca
atacant la Atletico Madrid şi i se spunea, cel mai pe scurt, Luis. Deloc
întîmplător, a fost atras de ştiinţa aplicată. I-a aplicat-o, brutal, Bayern
München, în finala Cupei Campionilor din 1974. Ca orice tînăr cercetător, Luis
s-a aventurat într-un experiment temerar: a deschis splendid scorul, din
lovitură liberă, în minutul 114. Da, cu numai şase minute pînă la sfîrşitul
prelungirilor, căci fusese un minunat joc tactic, fără goluri! În limbajul
tehnic, de specialitate, a fost o finală „de mierda“. Mierda, făcută bici,
pocnise totuşi, iar Atletico urma să intre in istorie, cîştigînd o primă Cupă a
Campionilor. Mai erau şase minute – ce se mai putea întîmpla?!? Inevitabilul. Experimentatul savant german
Schwartzenbeck, fundaş, a avut nevoie doar de cinci minute spre a demonstra
futilitatea experimentului. Scorul deschis de Luis a fost închis cu un gol
tipic nemţesc: şut din bălării, portarul prins ca viţelul între faruri şi 1-1.
„Adios“! Peste două zile, la rejucare (erau vremuri civilizate) a fost,
bineînţeles, 4-0 pentru Bayern, care a cîştigat astfel o primă Cupă a
Campionilor, ceea ce Atletico n-a mai reuşit vreodată. „Hijos de puta“, cum se
zice în acelaşi limbaj tehnic, de specialitate.
Revenirea la
surse
Peste puţin timp,
colectivul de ştiinţă aplicată de la Bayern – Josef Dieter „Sepp“ Maier,
Hans-Georg „Katsche“ Schwartzenbeck, Paul „Trotski“ Breitner, Ulrich „Uli“
Hoeness, Gerhard „Gerd“ Müller, coordonat de şeful de proiect Franz Anton
„Kaizer“ Beckenbauer şi bine susţinut de pe banca de rezerve de Hans-Josef
„Jupp“ Kapellmann (azi, doctor în ortopedie) – avea să contribuie decisiv la
cîştigarea celui de-al doilea titlul mondial al Germaniei. În ce-l priveşte,
Luis a încasat trauma şi-a aşteptat să scape de sechele. Ajuns antrenorul
Naţionalei, a tras concluziile de rigoare. Timp de 44 de ani, Naţionala
Spaniei, cu unii dintre cei mai buni jucători din lume, n–a cîştigat nimic
fiindcă a fost ca nitroglicerina: la cel mai mic şoc, se dezintegra. Cum
şocurile nu pot fi eliminate din fotbal, Luis trebuia să facă nitroglicerina să
nu explodeze, nici dacă e lovită cu tramvaiul ori mîngîiată cu pickhammerul.
Imposibil. „Salariul groazei“ l-am văzut şi noi, ce naiba! Ei, în ştiinţă,
progresul are loc întotdeauna împotriva consensului. Nitroglicerina a fost
stabilizată. Ca urmare, Euro 2008 a fost un turneu final memorabil, dovada
clară că viitorul fotbalului e asigurat, căci e ofensiv.
Oglinzi
deformante
Sentimentul
firesc, latin, de bucurie la eşecul german, euforia provocată de constatarea că
inevitabilul e evitabil, nu trebuie să ducă la pierderea obiectivităţii. Euro
2008 a avut o cîştigătoare meritată şi nesperat de multe goluri, fiind, pe
alocuri, chiar şi teribil de amuzant – mă refer, ex aequo, la Mircea Sandu:
„Simt că ne calificăm“ şi la Rustu Recber: „Simt că iar m-apucă“. Dar, oameni
buni, fraţi şi surori, să nu ne lăsăm furaţi de aparenţe! N-am sărit hopul,
n-am revenit sub zodia fotbalului de atac. Nici pomeneală! Spania a cîştigat
jucînd ceea ce Brian Glanville a denumit, în anii ’70, „beton ofensiv“. S-a apărat tehnic, avansat, estetic,
înşelător, turnînd betonul în forme elaborate, plăcute ochiului, şi a dat
majoritatea golurilor pe contraatac. Mai multe goluri decît italienii, care se apară în bezna minţii, dar nu cu
mult mai multe decît dădeau nemţii în vremurile de glorie. Cînd, ce jucau ei?
Da, răspunsul e „beton ofensiv“. Betonul era în mare vogă; aveau şi personalul
necesar. Alături de „bavarezii“ citaţi anterior mai puneţi-i pe Netzer,
Overath, Grabowski, Bonhof şi aveţi o galerie de legende. Care au ajuns legende
fiindcă „ştiau cu mingea“, ceea ce über-clownul Ballack nu poate pretinde. Nu
erau ei brazilieni, nici olandezi – nimeni nu poate fi. Dar erau
maeştri-artizani, iar azi, meştesugul s-a pierdut.
Nimicul, atît de palpitant
Marcat pe viaţă
de Bayern, Luis Aragones a recuperat „modelul“ şi l-a aplicat magistral.
Uitaţi-vă pe statisticile euro-finalei: Spania, 7 şuturi pe poartă. Atît! DOAR
ŞAPTE! Într-un meci întreg. Definiţia perfectă a betonului, fie el şi ofensiv.
Jocul ţinut prizonier la mijlocul terenului şi cîte un şut pe poartă, o dată la
13 minute. Vi se pare OK? Aşa, ca pentru viitorul asigurat al fotbalului?
Atunci, un alt calcul. Să fim generoşi şi să alocam un minut pentru fiecare
fază încheiată cu un şut între buturi. Adăugăm şi celelalte cinci şuturi, mai
mult sau mai puţin în plopi: obţinem 12 minute. Ceea ce înseamnă că, timp de 78
de minute, Spania n-a făcut nici un efort să înscrie. Să punem şi contribuţia
germană la reuşita spectacolului: trei şuturi, două pe lîngă şi unul pe poartă.
Deci, încă trei minute. Aşadar, timp de 75 de minute, cele două echipe n-au
fost preocupate de scopul jocului de fotbal, care e marcarea de goluri.
Gîndiţi-vă ce-aţi face la un spectacol de teatru, în care 75 de minute nu se
întîmplă nimic. Poate n-aţi mai călca pe la teatrul respectiv? Dar dacă ar fi
un film, la televizor? Poate aţi da pe alt canal? De cîte ori te poţi uita la
fotbal, doar ca să vezi cine îi bate pe nemţi – sau nu? Aragones i-a bătut.
Dar, la fel de bine putea să iasă pe dos. Cu toată tehnica superioară, cu toată
ţesătura de pase, Spania putea pierde. Şi asta, exclusiv din cauza arhitectului
victoriei, Luis Aragones.
Relativism
arbitrar
Aragones a
demonstrat că îşi merită cu prisosinţă locul printre marii oameni de ştiinţă ai
fotbalului. Într-un moment cînd echipele naţionale sînt pline de jucători prea
tineri ca să iasă la pensie, dar prea bogaţi ca să mai muncească (din moment ce
cîştigă într-o săptămînă cît alţii în trei ani), Luis a închegat o echipă care
zbîrnîie. În plus, Spania îl are pe cel mai bun portar din lume, Iker Casillas,
şi pe cel mai bun mijlocaş de creaţie din lume, Francesc „Cesc“ Fabregas. Iar
Brazilia l-a pierdut pe cel mai bun mijlocaş defensiv din lume, pe Marcos
Senna, care nici n-a trebuit să-şi „Mehmetizeze“ numele, precum Aurelio,
colegul lui Rustu. Ingredientul-cheie în stabilizarea nitroglicerinei a fost
însă unul lipsă: vechea gardă, adică Raul. Aragones şi-a suit ţara în cap, cu
presă cu tot, dar pînă la urmă a reuşit să scape echipa de influenţa
distructivă a „senatorului de drept“ de la Real Madrid. Fernando Torres şi
David Villa aveau, în sfîrşit, o şansă. Iar Xavi Hernandez, Andres Iniesta,
David Silva, Sergio Ramos, Carles Puyol întregesc o viitoare galerie a
legendelor. Problema? Una singură. Au cîştigat cu extrem de mult noroc – pe
numele lui Roberto Rosetti, arbitru. Omul n-a văzut un henţ în careul spaniol,
vizibil şi de pe Vîrful Omu’ – iar la penaltiuri, nemţii se descurcă. În
schimb, a văzut un fault în atac care n-a fost, exact cînd nemţii ajunseseră în
sfîrşit singuri cu portarul – iar singuri cu portarul, nemţii se descurcă. Da’
şi spaniolii meritau un penalti, dar dacă era 1-0 pentru Germania sau 1-1 în
ultimele minute, cînd Fabregas şi Torres fuseseră scoşi din teren, mai rămînea
nitroglicerina stabilă?
Recepţia
lucrării
Chiar
ofensiv, betonul e beton şi golurile sînt excepţiile care confirmă regula. Fotbalul
nu e ştiinţă, deşi antrenor după antrenor se încăpăţînează să demonstreze contrariul.
Lui Aragones i-a ieşit – cu mult noroc. E frumos să potoleşti nitroglicerina,
dar mai sănătos e să o transformi în dinamită. E incomparabil mai sigură în exploatare –
explodează la comandă, nu cînd vrea ea. 1-0 e ca ruleta rusească, mai ales cînd
a fost rodul unei monumentale gafe de apărare. Dinamita spulberă apărările, nu
le aşteaptă la cotitură, iar în fotbal, dinamita înseamnă mijlocaşi şi atacanţi
lăsaţi să-şi facă meseria. Măcar un şut pe poartă, la cinci minute o dată.
Poate că după Aragones, spre asta se va îndrepta Spania. La Real Madrid,
Vicente del Bosque a cultivat atacul, cu rezultate memorabile: Raul dădea
goluri. Nu putem decît să sperăm. Allegria! Şi scoateţi sangria din frigider, s-a răcit destul.
RSS Feed
Newsletters