OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

...va trimit la

Cimp de lupta: Pamintul (Battlefield Earth) de Roger Christian, cu John Travolta, Barry Pepper, Forest Whitaker.
In anul 3000, Pamintul este un desert dezolant pe care supravietuiesc oameni salbaticiti si pe care-l exploateaza niste extraterestri superfortosi numiti Psychlos.
Daca filmul acesta nu s-ar fi facut, „Zmeuricile“ („the Razzies“, premiile pentru cele mai proaste contributii cinematografice, decernate la Hollywood cu o zi inaintea Oscarurilor) si-ar fi gasit, din nefericire, alte „gazde“... Si zau ca ar fi fost pacat, intr-atit B.E. este un film coplesitor de catastrofal, jubilator de jalnic, radios de ridicol! Regizorul Christian i-a facut decorurile lui George Lucas la Razboiul stelelor, lui Ken Russell la Mahler, lui Ridley Scott la Alien si lui Terry Hughes la Monty Python’s Life of Brian, dar chestia cea mai tare e ca lucrul acesta nu i-a servit la nimic: scenografia la B.E. arata ca una pentru Cecil B. DeMille dezgropata dupa 1000 de ani de la o catastrofa atomica. Actorii joaca de parca s-ar teme sa nu le-o ia altcineva inainte in cursa pentru „Zmeura de Aur“, aruncind la bataie cele mai calamitoase „compozitii“ (Forest Whitaker cistiga totusi my Raspberry intr-o combinatie natinga de „Leul“ + „Omul de tinichea“ din The Wizard of Oz!) si „dind totul“ (cele mai proaste expresii/gesturi/intonatii...) cu o exuberanta care ti-i face simpatici. Dialogurile sint de o stupiditate extatica, iar povestea propriu-zisa, care recicleaza Razboiul... lui Lucas si Planeta maimutelor cu o infantila lipsa de menajamente, l-ar fi facut invidios pe Ed „cel-mai-prost-regizor-din-lume“ Wood; incredibil, dar se pare ca personajul lui Travolta (Terl, seful gardienilor extraterestri) a fost „gindit“ in spiritul regilor shakespearieni!! Exista o singura aparitie discret-mortala in acest vesel cimitir cinematografic care striga sa fie vizitat: aceea a unei proiectii holografice, care-l invata pe Jonnie (Barry Pepper) limba psychlo. |||| (a.l.s.)

Tigru si dragon (Crouching Tiger, Hidden Dragon) de Ang Lee, cu Chow Yun-fat, Michelle Yeoh, Zhang Ziyi.
China dinastiei Quing (inceputul secolului al XIX-lea): o sabie straveche este furata din casa unui potentat; un razboinic legendar isi ascunde iubirea pentru o luptatoare, nestiind ca este iubit in taina de aceasta; o tinara aristocrata promisa unui mariaj lipsit de pasiune ascunde un secret... Ecranizarea romanului in patru volume al lui Wang Lu Du, publicat la inceputul secolului trecut.
Titlul filmului este un proverb chinezesc, care spune ca, in locuri numai de ei stiute, salasluiesc eroi si legende; aceasta „etica a tainei“ e ceea ce face frumusetea fara seaman a acestui film de arte martiale, care ascunde – printre cascadoriile kung-fu coregrafiate de un maestru al genului, Yuen Wo Ping – o reconstituire somptuos-rafinata a Chinei acelui timp si doua emotionante povesti de dragoste...
Taiwanezul Ang Lee este un regizor versatil (un fel de Stephen Frears asiatic), alternind cu aceeasi dexteritate comedia de moravuri interrasiala si plurisexuala (The Wedding Banquet, 1993, Ursul de Aur la Berlin si o nominalizare la Oscar), studiul savuros de personaje in linie naturalista si... gastronomica (Eat Drink Man Woman, 1994), ecranizarea stricta de epoca dupa Jane Austin (Sense and Sensibility, 1995), drama familiala si o privire plina de intelegere inteligenta asupra lui „American way of life“ de dupa Revolutia sexuala (The Ice Storm, 1997), saga spectaculara si psihologica a Razboiului Civil (Ride with the Devil, 1999). In Crouching Tiger, Hidden Dragon – desi, aparent, nu face altceva decit sa transpuna in imagini codurile unui gen popular (wu xia) – el reuseste, paradoxal, un film „cu panas“, un film „de autor“: amestec de basm, feerie, melodrama si „western“ kung-fu (vezi scena de bataie dintr-un birt indigen, cadrata si filmata „saloon-style“!), postmodern cu gratie, romantic cu finete si poetic cu magie (o magie desigur orientala, dar care nu datoreaza nimic „efectelor speciale digitale“: scenele cele mai uluitoare de imponderabilitate au fost turnate, in mod traditional si „artizanal“, cu fringhii!)... Daca love story-ul dintre tinara Jen (Zhang Ziyi, o revelatie!) si Lo (Chang Chen, care a jucat si-n Happy Together al lui Wong Kar-wai) este mai pasional-spectaculos si mai exotic-decorativ, cel dintre mai maturii Li Mu Bai (Chow Yun-fat) si Yu Shu Lien (Michelle Yeoh) este de o puritate intensa, sfirsind cu o declaratie de iubire care, in felul sau, echivaleaza sublimul din orice poveste comparabila – de la Principesa de Clèves la Casablanca! Un film splendid, care ascunde citeva dintre cele mai ametitoare vertijuri vizuale vazute vreodata pe marele ecran. |||| (a.l.s.)

...nu va trimit la

Tacanitii de Gérard Cuq, cu Tomi Cristin, Ingrid Chauvin, Christophe Laubion, Eric Metayer, Denis Karvil, Catalina Mustata, Horatiu Malaele, Dan Condurache, Alexandru Bindea, Eugen Cristea.
Niste politisti imbracati in costume de ofiteri sudisti (de la Razboiul de Secesiune, nu de la mai jos de Dunare) dau un hold-up la o banca, apoi se retrag – unul din ei e ranit – intr-un spital care e de fapt un azil psihiatric; planurile se confunda, cine e tacanit?, ala eu, ala eu... „Zbor deasupra unui cuib de Cuqs“? (scenariul e scris de regizor impreuna cu varul sau, Michel Cuq)
... Acest film e o gluma proasta, nu-i asa? Scenariul acceptat de ONC, care a dat 8% din costul final de 2 milioane $, e o gluma proasta, nu-i asa? Faptul ca actorii romani accepta sa faca figuratie (cu exceptia Catalinei Mustata, care face felatie!) alaturi de actori francezi de care n-a auzit nici dracu’, e o gluma proasta, nu-i asa? Faptul ca Nationalul bucurestean e atit de bine reprezentat (Tomi Cristin fad si inexpresiv – un fel de Dorin Anastasiu care nu cinta, dar nici nu joaca, Bindea „nea Nicu/sticla de-un litru“ – mai bun acolo-n reclama decit aici in cirje, Florina Cercel – aparitie palpitanta de carte postala fara timbru) nu e o chestie sindicala, nu-i asa? Nu trebuie sa raspundeti; dar nici, Doamne fereste!, sa vedeti coproductia. Chiar daca nu e o gluma, e proasta. _ (a.l.s.)

...nu zic nici da, nici ba

Naufragiatul (Cast Away) de Robert Zemeckis, cu Tom Hanks, Helen Hunt. Un angajat al FedEx-ului (posta rapida) supravietuieste unui accident aviatic si naufragiaza pe o insula pustie unde ramine patru ani. Odata salvat si intors in lumea civilizata, afla ca logodnica lui e casatorita...
Exista citeva idei extraordinare in acest film straniu, temerar, dar pe undeva, totusi, conventional: una dintre ele – din care deriva toate celelalte – este aceea ca, odata naufragiat, personajul lui Hanks nu mai paraseste ecranul timp de 75 de minute din cele 144 ale filmului. Aceasta decizie de a nu „comuta“ din cind in cind in lumea civilizata pentru a infatisa cautarea si urmarile disparitiei protagonistului e o miscare indeajuns de riscanta care pune la incercare nu doar rabdarea spectatorului (pina la aparitia mingii Wilson, filmul e aproape mut!), ci si capacitatea celor implicati (scenarist, regizor, protagonist) de a „lucra“ cu putinul pe care-l au in dotare. Meritul major il are, evident, Tom Hanks, intr-un rol solid care-l trece prin toate starile posibile si imposibile (ridicol, exuberant, amuzant, ingrozit, disperat sint doar citeva dintre ele), dar care, din pacate, nu i-a adus cel de-al treilea Oscar. Surprinzator e insa faptul ca un cineast atit de dependent de efecte speciale cum e Zemeckis (Contact, Death Becomes Her, Forrest Gump, chiar si recentul Dincolo de aparente) s-a aruncat intr-o poveste in care singurul efect special de care poate dispune dupa bunul plac este Hanks. Acesta a fost insa si pariul lui Zemeckis. Ar fi interesant (poate nu chiar la fel de pasionant si de riscant) de vazut o versiune alternativa a filmului, intitulata Naufragiata, in care actiunea sa se fi concentrat doar asupra iubitei interpretate de Helen Hunt. Odata salvat eroul (scena este antologica si, cu un exces de imaginatie si interpretare, poti rasturna tot ceea ce urmeaza), filmul evita finalul sentimental de care ti-e teama tot timpul (iar asta face ca povestea de dragoste sa fie mai percutanta), dar se lungeste si rezolvarii – deschise – pe care Zemeckis o alege, pur si simplu ii lipseste ceva. Iar acest ceva nu este, asa cum s-ar crede, continutul acelui intrigant pachet, desenat cu aripi de inger si livrat de eroul lui Hanks la sfirsit.
Desigur ca pentru fanii Supravietuitorului, Naufragiatul nu aduce nimic nou (la o vizionare din Los Angeles, publicul chiar ar fi strigat: „Votati-l afara de pe insula!“, aluzie la regulile jocului din serialul amintit). Idem pentru amatorii de jocuri video, pentru care partea de pe insula chiar asta este: un parcurs – destul de neinventiv si, deci, plicitisitor – de la un nivel la altul. Dintr-un cu totul alt punct de vedere, Naufragiatul e unul dintre cele mai nelinistitoare filme despre solitudine. O solitudine care n-are nimic in comun cu cea a unui game-man in fata computerului... || (M.C.)

|||| – duceti-va imediat!
||| – puteti sa mergeti
|| – stim si noi?!
| – puteti sta acasa
_ – nu cumva sa va duceti!