OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Se mai scrie si astazi proza scurta, nu cu aceeasi fervoare ca in anii ’80, in vremurile „renasterii“ genului, clar nu in acelasi mod. Gusturile noastre s-au (mai) schimbat, literatura a pasit si in roman pe drumurile postmodernitatii. Dar textele de-atunci („deschizatoare de drumuri“) se citesc cu placere, in ciuda „tehnicismului“ abandonat de noile generatii. Poate ca, dincolo de valoarea lor si de multe alte lucruri, ceea ce ne atrage este efectul de prezenta, structura deschisa, in care avem locuri rezervate, organizarea discursului in fragmente-replici, straturi comunicante, coborirea Autorului in si linga text pentru a autentifica paginile (astfel „renaturalizeaza dialogul“, umanizeaza proza).

Intrat in poveste „cu numele propriu“, Mircea Nedelciu raspunde la intrebari: „Vei pune, totusi, intrebarea fireasca: «Unde este O.P.?», iar eu, mircea nedelciu (precum parintele care ascunde ciocolata in spatele fiului de citiva anisori), voi spune pur si simplu: Nu e !“ (Calatorie in vederea negatiei) (personajul „disparind“ in urma procurarii negatiei – joc intre suprafata textului si lumea fictionala). Trece prin text „in carne si oase“: „…a gasit-o pe Luiza la aceeasi masa cu Christian si cu ghidul roman al grupului, un anume Mircea Nedelciu, care se lauda…“ (Christian Voiajorul) si se delimiteaza in diferite moduri de personajele sale. In afara de marca autorului, textele contin si figura sa: cel care scrie si imagineaza. Se arata la masa de scris: „stau in fata masinii de scris si ma gindesc la prezenta povestire“ si, ne spune citeva rinduri mai jos, este siciit de unul din personajele secundare si intrerupt de acesta: „a patra vizita a lui Johnny. De data asta e si mai beat, si mai ferm. Ma someaza sa-l insotesc imediat, ca si cind as merge in vizita la el“ (Calatorie in jurul satului natal).

„Iesit la rampa“ pentru a redeveni o prezenta, il vedem reduplicat de fiecare strat textual, omniprezenta inselatoare si miraj: nenumaratele semnale de autenticitate, personajele tinere asemanatoare, pe care le citim ca proiectii nedelciene, intimplarile care trec de la un personaj la altul, lectura textului asezata in finalul lui ca poveste-cadru, comentarii, glose, note de subsol etc. aduc in scena Autorul, dar ca performer al unui dificil one man show.
Mircea Nedelciu cel din, ai fi spus, trecut, aduce prezentei intregul zgomot al actualitatii: stiri, articole de ziar, probleme de sociologie etc., tot fundalul informational prin care lumile sale devin compatibile cu ale noastre: „ingrijorarea Sfintului Scaun in legatura cu evenimentele din Orientul Apropiat, ingrijorare de care aflase si Nixon si, acum, aici, in aceasta cofetarie, aflam si eu“ (Aventuri intr-o curte interioara), „«Rolling Stones» provoaca un usor scandal cu «Sticky Fingers»“ (Maistrul Ilie Ilie Razachie isi da concursul) s.a.m.d.

Prezentul este, s-a remarcat si pina acum, un timp-cheie: poate fi oricind asumat si constituie un efect al luciditatii. Timp al actiunii. Aproape paradoxal pentru traditia noastra scriitoriceasca, actiunea e cotata cu un punctaj maxim in toata poetica optzecista. Am putea spune ca prezentul (la fel ca persoana a doua singular) este o marca ’80 (cel putin in varianta lui hard, in clasificarea lui Mircea Cartarescu), „un refuz al mistificarii prin imaginatie“. Pina si trecutul are o sansa de a evita ratarea prin intoarcerea spre el ca spre un prezent (acel „si ieri va fi o zi“).
Ambitia de a surprinde imediatul in „transmisiuni directe“, captarea vocilor si a imaginilor lumii strict actuale, priza directa la real sint semne ale vointei de integrare pina la absorbtie a textului literar in imensa productie anonima a societatii. Scenele „in direct“ pun in pagina spectacolul lumii in care pina si personajele principale se dizolva („femeie-cal cu blugi albiti in genunchi si pe fund, nas mare, femeie-elefant imbracata in haina de piele neagra, coc, cooperativa metalo-casnica, invalid in carucior si cu doua bastoane pe genunchi, baba, palarie neagra…“ – Mesaje).

Metafora globurilor „ciudate si stralucitoare care plutesc intr-un fel de imponderabilitate“, care „ar putea fi ore sau zile“, iar „tu“ sa „o poti alege pe oricare din ele pentru a o trai, fara nici o ordine prestabilita“ (Aventuri intr-o curte interioara), dincolo de „imaginea de paradis“ este o delicata mise en abime a tehnicii de prezentificare a trecutului, in instantanee foto/cinematografice (fotografiile apar ca inlocuind scenele trecute) care nu simplifica momentul, chiar il fac mai greu descifrabil prin lipsa povestii din spatele relatiilor vizibile. Fiecare din momente este polifonic, multidirectionat; proza (scurta) preia tehnici romanesti (chiar sofisticate).
Fragmentarea epicului in „momente privilegiate“ nu distruge povestea, pe care o putem recompune din semnalele temporale prezente discret (de exemplu, intr-o succesiune aiuritoare de secvente din trecutul si prezentul unui personaj: „priveste o fotografie invechita (care dateaza de altfel din chiar vara lui 1963…)“, pentru ca, la citeva pagini distanta sa revina: „asadar, in vara lui 1973, pe terasa cafenelei C., privind o fotografie ingalbenita…“ – Calatorie in vederea negatiei).

Multiplicarea („impletirea“) mai multor fire epice se face prin intercalarea scenelor plasate in momente diferite. Rezultatul este un du-te vino temporal al textului in care nu intotdeauna prezent inseamna si simultan cu momentul vorbirii/scrierii. Sau prin aducerea laolalta si interrelationarea mai multor personaje centrifuge: actiunile diferite si strict simultane ale celor doua personaje principale, seara intilnindu-se pentru a-si aduna povestile, in O zi ca o proza scurta; reducerea diferentei de timp intre momente succesive prin felul in care povestirea-cadru si cele „cuprinse“ de ea se intercaleaza pina la generarea unor confuzii (care e ordinea in timp a evenimentelor din Actiunea (romanului) „Black money“?). Simultaneizarea a doua sau mai multe povesti se vede si in dispunerea lor pe doua coloane, fortind, daca nu citirea lor simultan, atunci constiinta ca ele ar trebui citite asa.

Instantaneele nu sint intotdeauna delimitate. Intre ele se pot produce glisari (intilnirea lui G.V. cu fata de la alimentara aluneca intr-un viitor iterativ: „din fericire, n-a venit nimeni sa-i ia cafeaua de pe masa, asa ca se gindeste cum va face sa-i ofere si ei una. s…t Se pare ca deja a terminat ce zicea ea ca are de gind sa termine. Se ridica si-si stringe cartile. Pentru ca, la urma urmelor, ce rost are sa te mai ascunzi dupa deget? Te afli deja in biblioteca facultatii de constructii“ (Simplu progres), observam si o trecere la persoana a doua narativ, folosita deseori pentru pozitionari in viitor, implicind un grad mai mare de incertitudine) sau suprapuneri (povestirea „negativa“ adauga fapte necunoscute personajului peste cele care-i apartin sau le-a observat, ca niste ciudate halouri ale acestora: „atunci inca nu stiai nimic de existenta celeilalte si nici despre scoala ei de coregrafie, urmata la Cluj cu rezultate stralucite…“ (Amendament la instinctul proprietatii) si se continua astfel biografia personajului necunoscut suprapusa peste nestiinta personajului in numele caruia se povesteste).

Simultaneizarile de tot felul, jocul in pagina al textelor care par „scrise de mai multe persoane“, glisarile si rasucirile epicului aduc lumilor acestora de hirtie umbre tridimensionale si, poate lucrul cel mai important, ne implica. Sintem mai atenti la semnele actualului, mai activi reconstituind povestea din cioburile salvate in pagina, mai aproape de fragmentele acestea ale non-posesiunii in care lumea se vede din mai multe unghiuri deodata.