OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aurel CODOBAN
Sacru si ontofanie. Pentru o noua filosofie a religiilor
Colectia „Collegium“, Polirom, Iasi, 1998, 200 p., f.p.

Virgil CIOMOS
Timp si eternitate. Aristotel, Fizica, IV 10-14. O interpretare fenomenologica
Editura Paideia, Bucuresti, 1999

Ion COPOERU
Aparenta si sens. Repere ale fenomenologiei constitutive
Editura Dacia, Colectia „Athaeneum“, Cluj, 2000, 152 p.

Dan-Eugen RATIU
Moartea artei? O cercetare asupra retoricii eschatologice
Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj, 2000, 128 p.

Initial, am vrut sa numesc acest text: Renasterea filozofiei. La Cluj. Dar cuvintul „renastere“ ar fi putut sa faca loc unor intelesuri altele decit cele pe care le vizam; el ar fi putut mai ales sa induca ideea ca filozofia a murit pentru o vreme (la Cluj si/sau in alta parte) si ca ea revine la viata (miracol? simpla regenerare?) tocmai la Cluj.
Ca filozofia a trecut, la noi si dupa 1989, printr-o faza de cautare de sine (institutie, profesori, teme, idei, concepte etc.), nimeni nu o poate contesta; de asemenea, e de necontestat faptul ca vocea ei s-a facut mai putin auzita in corul general postdecembrist in care primii solisti au fost sociologia, politologia, psihologia sociala, care au suferit profund in anii dinainte, si care erau urgent si masiv convocate sa-si joace rolul ortopedic-social intr-o societate in reconstructie haotica.

In acest context, filozofia a facut pentru o vreme figura de exercitiu gratuit, chiar de lux, unul pe care atita vreme nu ni l-am putut permite decit la limita legalitatii. Vinzarile impresionante ale operelor lui Cioran, Noica, Eliade stau marturie pentru setea recuperatorie de filozofie, dar care nu a fost imediat dublata de o reflectie proprie si de un efect cultural-educational al acestor lecturi. Mizele filozofiei romanesti, asemeni celor ale politicii, trebuie sa se joace in alta parte decit in simpla recuperare a memoriei trecutului. De unde aparenta liniste din jurul filozofiei vreme de citiva ani.
In tot acest rastimp, la Cluj, ca si in celelalte orase universitare mari, disciplina filozofica intra intr-un proces de regenerare si de reformare a continuturilor si metodelor sale. Eliberindu-se (mai mult sau mai putin…) de povara ideologica, de profesorii-activisti si de schemele dualiste ale materialismului/idealismului ori dialecticii/metafizicii, ea a deschis incet, dar sigur, calea unei intineriri si contemporanizari a discursului sau, a conceptualitatii sale, dupa linii de fuga dintre cele mai diverse si mai solide. N-as putea sa explic in citeva rinduri modalitatile dupa care diferitele departamente de filozofie din tara au capatat identitati specifice si orientari de gindire proprii. Fapt este ca, la Cluj, printr-o suma de imprejurari institutionale ori personale, s-a impus, si domina azi, o directie francofona, ceea ce nu inseamna doar o privilegiere a limbii si culturii franceze, ci si o asumare a interpretarilor filozofice actuale prin exegeza de tip francez din ultimele decenii. Chiar acolo unde in joc erau teme ale gindirii antice ori moderne (pentru a nu mai vorbi de gindirea secolului XX), hermeneutica de lucru a fost dominant franceza: autori atit de diversi precum Aristotel, Kant, Husserl, Nietzsche ori Heidegger continua sa fie cititi astazi prin grilele interpretative ale marilor exegeti francezi contemporani noua – si dintre care unii chiar au fost prezenti la Cluj in ultimii ani (de la Paul Ricœur si Gérard Granel la Marc Richir si Jean-Luc Nancy).

Cartile pe care incerc sa le prezint aici datoreaza masiv formatiei culturale si academice de inspiratie franceza a autorilor lor. Mai putin evidenta poate in cazul lui Aurel Codoban – care se hraneste dublu din surse germane si franceze – aceasta inspiratie e decisiva in cazul celorlalti trei autori; astfel, Virgil Ciomos s-a format si tine anual cursuri la universitati din Paris si Poitiers, Ion Copoeru a pregatit un doctorat in fenomenologie sub indrumarea reputatei specialiste in acest domeniu Françoise Dastur (la Paris XII Créteil), in timp ce Dan-Eugen Ratiu pregateste actualmente un doctorat in teoria artei la Paris, dupa ce a sustinut deja o teza in Romania. In acest fel, cartile lor reprezinta rezultatul unui dublu angajament, pe de o parte stiintific si pe de alta parte didactic, substanta lor stind la baza unor cursuri generale sau optionale sustinute periodic la Departamentul de Filozofie al Universitatii clujene.
Dincolo insa de aceste asemanari generale, exista sensibile diferente de limbaj, continut si conceptualizare intre autori si lucrari. Astfel, daca lucrarea de hermeneutica a religiilor semnata de Aurel Codoban si cea de teoria artei contemporane a lui Dan-Eugen Ratiu mai cocheteaza cu stilul eseistic, permitind accesul la ideile mari ale cartilor si unor cititori provenind din afara specializarii filozofice, celelalte doua titluri, in schimb, revendicate din fenomenologie, fac uz de o metoda analitica foarte riguroasa si de un aparat terminologic extrem de rafinat, limitind sfera comprehensiunii la cunoscatorii acestui stil de lucru in filozofie.

Pentru Aurel Codoban, este vorba de a da, in cartea sa, un cuprins al cursurilor de filozofia religiilor asa cum sint tinute ele din 1990 incoace, intr-o nota pe care autorul insusi o numeste de „retardare“ in raport cu starea actuala a cercetarilor din domeniu si, pina la urma, cu propria cercetare a filozofului. Dar avem adeseori senzatia citind aceasta carte ca „sacrul“, „hierofania“, „cratofania“ etc. sint pretexte pentru un studiu cu alta bataie: este vorba de o interogatie radicala, deloc lipsita de accente ludice, conform firii insesi a lui Aurel Codoban, asupra devenirii lumii moderne si postmoderne. Autorul nu este un religios, in sensul strict al termenului, el este mai degraba un rationalist poststructuralist dezabuzat, un cinic neimplinit si suferind din cauza acestei neimpliniri, care constata, asemeni lui Nietzsche, Freud sau Eliade (dar in feluri atit de diferite!) desacralizarea lumii si a religiei insesi – prin moartea lui Dumnezeu si, mai mult, chiar a monoteismului –, in favoarea unei religiozitati plurale, estetico-spectaculare, specifice unei lumi coplesite de propria imanenta.

Nimic mai opus acestor asumptii, in aparenta, decit teoria lui Virgil Ciomos. Impresionanta prin dimensiuni (chiar „restrinsa“, cum spune autorul, din motive editoriale, lucrarea sa are peste patru sute de pagini in format mare, aproape trei sute de referinte bibliografice si un cuprins de cincisprezece pagini!), Timp si Eternitate se evidentiaza prin eruditie si finete analitica. Miza lucrarii consta in interpretarea exhaustiva a unei expresii aristoteliciene, hó pote ón, despre care autorul crede ca aduce „un gind original“ in filozofie si ca permite un acces privilegiat la conceptia asupra timpului a filozofului grec. Dar, desi asimilabila prin format unei lucrari de studii clasice, cartea lui Virgil Ciomos se inscrie perfect in contemporaneitate. Si nici nu putea sa fie altfel, stiind ca „peste“ sau „prin“ acest text au trecut atit interpretarile moderne ale unui Heidegger, Ricœur sau Derrida, cit si dialogurile „live“ ale autorului cu cititori si exegeti (atit de diferiti unul de altul!) ai lui Aristotel, precum Anton Dumitriu, Andrei Plesu, Gérard Granel, Pierre Aubenque sau Marc Richir.

Pastrind aceeasi rigoare conceptuala, dar intr-un format mai concentrat, cartea lui Ion Copoeru, Aparenta si sens, reprezinta cu adevarat primul studiu tehnic in fenomenologia romaneasca. Lucrind deja cu acribie de multi ani in literatura husserliana (ba, mai nou, chiar in Arhivele Husserl de la Louvain), autorul rezuma in lucrarea sa o parte dintr-o cercetare mai ampla consacrata uneia din lucrarile majore ale parintelui fenomenologiei, Idei pentru o fenomenologie pura si o filozofie fenomenologica pura (1913). Textul graviteaza in jurul problemei sensului si a constituirii sale plecind de la evidentele cele mai simple si trecind apoi prin mecanismele fenomenologice catre o recistigare a familiaritatii noastre cu lucrurile si cu lumea experientelor noastre cotidiene. Pentru a dovedi bucuria acestei regasiri, autorul ne ofera si o „cerise sur le gateau“ in final de carte, o aplicatie a metodei fenomenologice la facerea geometrica a lumii prin linie si cerc, ca exercitiu speculativ prin care probam vecinatatea (citeste: indistinctia) realitatii si aparentei.

In sfirsit, ultima in ordinea aparitiei dintre lucrarile citate, cartea lui Dan-Eugen Ratiu reconstituie dubla genealogie a motivului mortii artei, una artistica si cealalta filozofica, nu intr-un demers constatativ ori pur istoric, ci pentru a interoga teoriile estetice contemporane si raportarea lor la arta si la obiectul artistic, intr-o lume guvernata de criterii extra-estetice de evaluare a acestui obiect. „Tema“ si „teama“ deopotriva, moartea artei aduce in atentie – asemeni studiului asupra desacralizarii a la Codoban – notiunea, mai larga si mai fluctuanta, de legitimare si problema crizei discursurilor sale. Prin recursul la autori de formatii culturale si filozofice diferite, chiar divergente, Dan-Eugen Ratiu regaseste nelinistea filozofilor si estetilor (o neliniste ce ne vine din timpuri mai indepartate decit am crede) in fata epuizarii sensului si a mesajului revelatoriu al artei. Dar, la fel ca si ceilalti autori citati aici, Ratiu este un rationalist eliberat de iluziile unei ratiuni care ar putea sa mai rosteasca adevarul, sensul etc. prin una din facultatile sale (religioasa, estetica ori de alta speta). Lectia postmodernitatii este, la oricare din acesti filozofi, una a dezvrajirii si a scepticismului, a bricolajului si a eclectismului, in care nume si teme pot fi convocate din cele mai diverse zari pentru a sluji o teza de argumentat. Rigoarea analitica nu impiedica libertatea bibliografica, iar eterogenitatea textelor citate nu pune in pericol coerenta stilistica a textului care se desfasoara sub ochii cititorului.

Doua idei, pentru a incheia, in marginea (exterioara) a acestor texte, dar trezite de ele:
Prima, referitoare la o anumita precipitare de a publica. Presati cum sint de imperative cantitativ-curriculare de editare, dar lipsiti de criterii stiintifice de evaluare (autori consacrati, reviste de specialitate, cercuri profesionale etc.), filozofii-profesori de astazi – asemeni altor categorii de profesori din mediul universitar – risca fie sa ramina necunoscuti si nerecunoscuti pentru ca nu publica, fie, daca o fac, sa-si vada cartile asezate alaturi de fantazarile mistico-speculative ale unor pseudo-intelepti ori de compilatiile jalnice ale unor amatori care tocmai reinventeaza cogito-ul cartezian. Desigur, timpul si mediile academice ori studentesti vor (dis)cerne griul de neghina, dar, pina atunci, cantitatea va prevala si ierarhiile, strimbe, se vor stabili dupa aceste masuri si nu altele.

A doua idee, locala: nu e chiar o intimplare ca aceste patru carti ies la patru edituri diferite, dintre care doua din afara Clujului. E bine, intr-un fel, dovedind disponibilitatea celor mai diversi editori de a publica filozofie, „produs“ negarantat din punct de vedere comercial. Dar e mai putin bine pentru ceea ce ar putea sa fie o editura mare (nu numai ca si cifra de afaceri) pentru Cluj. Macinate de probleme financiare si materiale de tot felul, editurile clujene (de la „batrina“ Dacia pina la mai tinerele Apostrof, Echinox ori Casa Cartii de Stiinta) nu reusesc sa capete o respiratie (macar) nationala si sa impuna un stil editorial, cultural care sa le individualizeze pe piata de carte romaneasca. O fi diseminarea destinul postmodernitatii, dar numai dupa ce modernitatea (cu a sa cultura a insamintarilor perseverente, in economie, politica ori publicistica) isi va fi facut treaba in mod temeinic.