Ipocrizia este unul dintre viciile cel
mai pregnant afişate pe chipul României zilelor noastre,
cancerul terminal care macină societatea, la orice nivel:
individual, instituţional, juridic, cultural, sportiv, politic,
financiar etc. Ce n-a reuşit să facă diavolul din om timp de mii
de ani, au reuşit comuniştii, în jumătate de secol, şi ce-a
rămas neşlefuit de ei a fost urcat pe culmi de perfecţiune de
urmaşii lor pretins democraţi. Adaptîndu-ne fără cusur
traiului în minciună, am devenit incapabili să respirăm
banalul aer al adevărului. Cetăţenii patriei au constatat (unii
dintre ei pe propria piele) existenţa terorismului în cazul
evenimentelor din decembrie 1989, dar n-au văzut nici pînă în
prezent cum arată un terorist în zeghe; nu e un secret pentru
nimeni că ţara este măcinată de corupţie, dar nu a fost deferit
Justiţiei nici măcar un singur corupt major; ştiu şi copiii din
El Salvador că România a fost infestată de colaboratori ai
Securităţii, dar încă nu a fost văzut nici unul care să
admită că a făcut rău semenilor săi (dacă s-ar ivi, ar merita o
decoraţie pentru onestitate).
Perpetuarea şi agravarea spiritului
diabolic sînt rezultatul sinergiei de parvenire a unora,
posibilă din cauza slăbiciunii naturale a altora. E uşor să acuzi
în cazul unei mulţimi eminamente condamnabile, cînd mai
dificil ar fi să aperi pe cineva fără să ai impresia că te
murdăreşti. În oricare tabără te-ai afla, adevărul nu mai
este rostit decît pentru a lovi într-un duşman care te
încolţeşte de moarte. Există însă complicităţi care
transcend orice duşmănie. Este vorba despre stăruinţa reţelei
totale a Securităţii şi despre cărţile amneziei publice jucate
de ea pe tema colaborării.
Reluăm un fragment dintr-un recent
interviu al generalului Ion Mihai Pacepa: „În 1978 (…),
Nicolae Pleşiţă şi Teodor Coman au raportat că reţeaua
informativă a Securităţii şi a Miliţiei a atins cifra de trei
milioane. Raportul a fost cert exagerat, dar, potrivit regulamentului
de funcţionare al Securităţii, fiecare ofiţer operativ trebuia să
aibă 50 de informatori şi 50 de colaboratori. Teoretic, reţeaua
trebuia să conţină 750.000 de informatori şi 750.000 de
colaboratori. Cînd şi dacă Arhivele Securităţii se vor
deschide cu adevărat, mulţi se vor îngrozi“. Am trăit anii
comunismului fără a fi conştienţi de ce se întîmplă
în jurul nostru. Am supravieţuit încă 20, cu
convingerea că lucrurile nu sînt într-atît de
grave. Cît vom mai fi complici la această crimă?
Voi aduce o precizare cu referire la
declaraţiile generalului Pacepa. Cifra de 3 milioane a fost lansată
în 1978. Ultimul val securist de anihilare a fiinţei neamului
(cît mai rămăsese din ea) abia atunci începea. E
posibil ca, la acea vreme, numărul să fi fost o exagerare de
recoltă depăşită la mia de securişti, dar cei 11 ani care au
urmat, cei mai negri, ai Epocii de aur, cu siguranţă au cunoscut o
puternică dezvoltare în domeniu, căci numărul turnătorilor
creştea continuu şi nu cunoştea diminuări decît pe calea
naturală a decesului. Dacă azi le vine greu foştilor colaboratori,
dovediţi cu dosarul sub lupă, să-şi recunoască nemernicia, de
ruşinea celor care le-ar bate obrazul, credeţi că ar fi făcut-o
atunci, cînd nu se întrezărea nici o şansă de scăpare,
din pur dispreţ ori curaj nebunesc?
Acum, după 20 de ani, problema, oricît
de malignă era atunci, nu mai constă în numărul imens de
colaboratori ai aparatului represiv comunist, ci în calma şi
masiva lor transhumanţă către bogatele păşuni ale originalei
noastre democraţii. Pentru o mai bună ilustrare, preluăm o ştire
publicată de România liberă pe 18 iunie: „CNSAS a verificat
aproape 15.000 de persoane anul trecut, din care a deconspirat peste
200 de foşti lucrători ai Securităţii, peste 600 de foşti
informatori şi a trimis în instanţă aproape 300 de dosare,
pentru constatarea colaborării cu Securitatea ca poliţie politică.
Dintre aceştia, aproape 100 de persoane sînt «revoluţionari»
cu acte în regulă. Mulţi alţii sînt magistraţi aflaţi
în funcţie. Foştii oameni ai Securităţii şi-au găsit
locuri călduţe în toate partidele. Cei mai mulţi,
descoperiţi în 2008, au aparţinut, în ordine, PDL (11),
PNG (9), PNL (8) şi PRM (8). Adunaţi în coaliţie, PSD şi PC
conduc însă la capitolul «turnătorii de ieri,
politicienii de azi», cu 15 foşti colaboratori“.
Datele de mai sus, bune pentru a ne
face o idee, sînt absolut aproximative, pentru că, aşa cum a
specificat generalul Pacepa, Arhivele Securităţii nu au fost
deschise cu adevărat. Mai mult: dosarele cele mai importante, ale
păturii decizionale şi ale colaboratorilor activi, nu au fost
expuse. Dar în hăţişul de cifre al ştirii de mai sus
aproape că se pierde din vedere următoarea coordonată: „Dintre
aceştia, aproape 100 de persoane sînt «revoluţionari»
cu acte în regulă“. Din două, una: ori turnătorii care
s-au temut de expunere şi oprobriu şi-au făcut rost de certificat
de revoluţionar, aruncînd o umbră de îndoială asupra
meritelor celor care au participat cu adevărat la evenimente, ori
aşa-zisa revoluţie a fost infiltrată de oamenii Securităţii de
la bun început şi ceea ce vedem azi nu este decît
urmarea firească a unei mascarade bine puse la punct.
Încă ne este interzisă aflarea
adevărului, cu toate că multe dintre crime s-au prescris, iar
apatia societăţii asigură lipsa oricărui fel de reacţie morală.
Repartiţia turnătorilor depistaţi în partide dovedeşte că
electoratul nu a fost deranjat de prezenţa în rîndurile
lor a foştilor colaboratori. Se pare că aparenţa de secret trebuie
menţinută doar ca decor al „schimbării“. Cine nu ştie ce s-a
întîmplat în România? Sub presiunea legilor
economice şi la ordinul Moscovei, Securitatea s-a lepădat de
Ceauşescu şi a instaurat un regim în care nu numai că nu
şi-a pierdut nici un privilegiu, dar şi le-a apropiat şi pe cele
de care partidul o ţinea departe.
Asta a fost atunci. Ce se întîmplă
acum, cînd la Cotroceni domneşte primul preşedinte român
care a condamnat în termeni duri comunismul autohton? Dacă
n-am trecut prea uşor cu vederea acest fapt, statistica CNSAS indică
PDL, partidul personal al lui Traian Băsescu, drept lider al
infiltrărilor securiste. Partea a doua a răspunsului poate fi
citită printre rîndurile altui fragment al interviului dat de
generalul Pacepa: „România are acum şase Servicii Secrete:
SRI, SIE, UM0962, STIS, SPP, DGIA, încadrate cu 30.000 de
ofiţeri. În 1978, un ofiţer supraveghea 1466 de cetăţeni
români. Acum supraveghează doar 732 de cetăţeni. SRI, care
acoperă o populaţie de 22 de milioane, are 12.000 de ofiţeri.
Echivalentul său francez acoperă o populaţie de trei ori mai mare
şi are 6000 de ofiţeri, iar cel german are 2448 de ofiţeri pentru
o populaţie de 80 de milioane“. De cine ne păzim în
asemenea hal? Nu sîntem în război cu nimeni. Pe timp de
criză, cînd nu se pot asigura serviciile sociale de bază ale
patriei, nu ar fi cît se poate de normal ca măcar o parte
dintre aceste Servicii Secrete să fie diminuate, dacă nu eliminate
de-a dreptul?
Poate pe alte meleaguri, pentru că, în
ceea ce ne priveşte, cu greu vom găsi o mai bună definiţie în
date şi cifre a statului poliţienesc-democratic, în care
singura formă de democraţie este pluralismul Serviciilor Secrete,
suma Justiţiei este reprezentată de mărimea grămezilor de bani de
pe talerele zeiţei Astraea, libertatea cuvîntului este
relevată prin toate formele de conjugare a injuriei, iar principiul
binelui este confiscat de o mînă rapace de securişti care se
proclamă inamicii dintotdeauna ai comunismului, în aplauzele
cîtorva cete vîndute de intelectuali strepeziţi.
Clasa conducătoare de la Bucureşti
are o puternică motivaţie pentru a-şi lua toate măsurile de
precauţie în faţa singurilor duşmani care i-ar putea provoca
pieirea: aflarea adevărului şi reinstaurarea statului de drept.
27 iunie 2009