OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In articolul din Observatorul cultural Nr. 154, Liviu Andreescu pune, printre altele, problema egalitatii de sanse asa cum este vazuta aceasta de Dinesh D’Souza, american de origine indiana, in doua dintre cartile acestuia, The Virtue of Prosperity, Touchstone Books, 2001 si What’s so Great About America, Regnery, 2002. Un emigrant are o cariera de succes in tara tuturor fagaduintelor si transfera propriul lui noroc asupra tuturor americanilor.

Nimic mai ideologic si mai inexact din punct de vedere sociologic. Credintele intemeiate pe noroc si, desigur, pe o buna inzestrare nativa functioneaza din punct de vedere psihologic ca un ecran asupra unei analize rationale. Studii sociologice serioase arata ca rromii emancipati sau care adopta un alt sistem cultural sint cei mai severi critici la adresa etniei lor. Aborigenii metisati din Australia vorbesc despre familiile australiene care i-au adoptat ca despre mari binefacatori. Dar un cercetator serios stie cita magie se ascunde in spatele acestor declaratii sau chiar in spatele unor experiente norocoase. Cel care a avut sau are sanse la o cariera de succes isi imagineaza ca oricine se poate bucura de aceleasi sanse. Or, statistic vorbind, stim ca egalitatea de sanse este un concept vag, daca nu e raportata la criterii bine definite. Cum poti sa gindesti altfel decit pozitiv cind toate usile ti se deschid, ca intr-un vis fermecat? Dar aceasta magie extrem de reala a celui norocos nu poate fi transferata pe multimi statistice. O analiza a prosperitatii sau mai degraba a nivelului de trai al unei populatii dintr-un stat sau altul, dintr-o zona culturala sau alta, este o treaba foarte serioasa, care ar trebui sa antreneze cel putin o echipa multidisciplinara si un efort logistic si conceptual serios. Iar studiile sociologice aprofundate se feresc de verdicte.

Nici un cercetator serios nu va spune, chiar american fiind, „America este cea mai mareata, mai libera si mai decenta societate care exista la ora actuala. E o oaza de bunatate intr-un desert de cinism si barbarie“. Acesta este un text propagandistic, bun pentru spalarea creierelor, mai ales a celor fara sanse.
Dar sa trecem la lucruri serioase. In primul rind, nu poti vorbi despre ceva anume daca nu-ti definesti termenii. Nu poti vorbi de egalitate daca nu precizezi in raport cu ce gindesti aceasta egalitate. Daca vorbesti despre oameni egali in greutate, cu aceiasi ochi albastri sau cu aceeasi pofta de mincare, ai facut o treaba serioasa. Daca vorbesti de egalitatea dintre oameni, asa, in general, intri intr-o fundatura din care nu mai iesi niciodata. Asa cum nu mai iese nici visul iluminist al egalitatii intre oameni. Proiectul iluminist ne-a fluturat magia egalitatii pe la nas, ne-a infierbintat creierele, a coagulat energii nemaipomenite, ceea ce dovedeste ca acest cuvint are o rezonanta formidabila in sufletul nostru, dar cei care au administrat lumea de atunci incoace au folosit-o si spre binele cetateanului, si impotriva acestuia. Regimurile comuniste au decimat peste 100 de milioane de oameni in numele acestui principiu. Toti oameni sint liberi si egali intre ei, spunea docrina comunista, chiar constitutiile tarilor socialiste, iar Stalin, Mao, Pol Pot, Ceausescu omorau pe toti aceia care ar fi putut fi, chiar si in imaginatie, posibili dusmani ai fixatiilor lor totalitare.

Pentru a vorbi de egalitatea dintre oameni e mai bine sa vorbim, poate, despre egalitatea de sanse. Dar si aceasta va fi greu de circumscris. Unul dintre cei mai seriosi sociologi francezi, Raymond Boudon, isi dedica o mare parte a operei stiintifice cercetarii sau analizei egalitatii de sanse in fata scolii. El, deci, se limiteaza la a vorbi despre egalitatea de sanse in fata scolii si, ca un corolar al acesteia, de egalitatea de sanse in fata vietii. Defineste egalitatea de sanse in fata scolii in raport cu o institutie cu reguli clar formulate si relativ usor de controlat. El arata ca si intr-un sistem scolar totalmente democratic – in care toti elevii au sanse egale in fata invatamintului, adica intr-un sistem scolar de stat, gratuit la toate nivelele, inclusiv la nivel universitar – sansele in fata scolii nu sint egale intre toti elevii sau studentii care aleg sa urmeze un traseu scolar sau altul. El demonstreaza, cu studii aprofundate asupra invatamintului de stat francez, unul din cele mai democratice de pe continent, ca elevii din clasele sociale inferioare, cu un nivel de trai mai scazut, nu au aceleasi sanse cu cei care provin din clasele sociale superioare.

El isi intemeiaza concluzia pe procente statistice consistente. Are si o explicatie extrem de convingatoare si de evidenta in acelasi timp. Performanta scolara, ca orice performanta, este legata de inzestrarea nativa a candidatului si de antrenamentul acestuia in efortul de a obtine o asemenea performanta. Analogia cea mai buna este cea a performantei sportive sau a celei dintr-o cariera muzicala. Presupunem ca toti elevii, indiferent de provenienta lor sociala, au sanse egale in fata scolii. Dar performanta scolara a elevului care are aceeasi inzestrare nativa si are si un bun atrenament anterior accesului in scoala, sau un sprijin sustinut pe tot parcursul ei, din partea parintilor sau a unui instructor platit, extrascolar, va fi semnificativ mai ridicata fata de performanta elevului care nu beneficiaza de antrenament si sprijin extrascolar. E limpede ca antrenamentul si sprijinul extrascolar presupun costuri consistente, pe care nu orice familie si le poate permite. In acest caz, chiar daca se respecta cu sfintenie principiile meritocratice ale performantei scolare, un elev lipsit de unele resurse care fac posibila o mai buna performanta scolara (la aceeasi inzestrare nativa) va obtine rezultate mai slabe fata de cei care au la dispozitie toate resursele pentru o performanta de exceptie.

Chiar felul in care este organizat accesul la un anume nivel scolar poate produce o inegalitate de sanse semnificativa intr-un sistem considerat suta la suta democratic, adica fara discriminari de rasa, etnie, clasa sociala. Sistemul computerizat de admitere in liceele si scolile profesionale romanesti, la nivel national, a avut pretentia de a elimina erorile umane, coruptia si favoritismele, adica tocmai de a realiza acest principiu al egalitatii de sanse a tuturor elevilor in fata scolii. In practica, s-a constatat ca un elev de nota sapte dintr-o scoala buna din mediul urban este la fel sau mai bine pregatit decit un elev de nota zece din mediul rural. Or, sansele elevului de nota sapte din mediul urban scad semnificativ fata de sansele celui de nota zece din mediul rural, in cazul aplicarii acestei proceduri. Iata ca, intr-un sistem considerat perfect democratic, experienta atesta discriminari semnificative. Egalitatea de sanse presupune corelarea multor criterii, de care este greu sa se tina cont in realitatea sociala. De aceea, folosirea acestor cuvinte cu pretentia ca ele produc cu necesitate o realitate ideala este mai mult decit abuziva.

Trebuie sa mentionam ca sociologia nu opereaza cu criteriile norocului sau ale intimplarii, desi se tine cont de ele in analiza sociologica. Ele sint tratate ca rupturi care produc o inovatie sau ca accidente care confirma o serie sociologica. Raymond Boudon, in L’inegalité des chances (Paris, Colin, 1973), merge mai departe cu analiza si spune ca o democratizare a invatamintului, posibila prin decizii politice, nu duce cu necesitate la o democratizare a piramidei sociale: elevilor si studentilor din clasele sociale dezavantajate cu performante scolare remarcabile nu le garanteaza nimeni accesul la posturi bine platite si prestigioase in societate, adica un salt spectaculos in piramida sociala. D’Souza vorbeste despre un asemenea miracol in America. Se poate vorbi de un salt urias de mentalitate privind sansele in fata vietii ale americanilor, in ultimii 50 de ani, daca ne gindim la parcurile, autobuzele si strazile in care nu aveau voie sa calce americanii de culoare la sfirsitul anilor 50 si la personalitatile de culoare din jurul presedintilor Statelor Unite ale Americii din ultimii 10 ani. Dar aceasta nu exclude diferentele de nivel de trai si de sanse in fata vietii a populatiei de culoare si a emigrantilor fata de americanii din mosi stramosi. D’Souza ar fi trebuit sa analizeze rata bogatiei la nivelul populatiei de culoare in comparatie cu rata bogatiei la nivelul populatiei albe. Cele doua cifre ar fi spus totul despre sansele in fata vietii ale celor doua grupe de populatie.

Despre nivelul de trai american se poate discuta serios doar in termeni de analiza demografica aprofundata. Eu nu as indrazni sa fac o analiza asupra nivelului de trai al populatiei romanesti pornind de la un singur amanunt, acela dintr-un studiu al Universitatii Babes-Bolyai, care arata ca taranii din Muntii Apuseni au o alimentatie relativ uniforma, saraca in vitamine, dar bogata in grasimi si proteine, si ca bucataria olteneasca este bogata in legume si zazavaturi si saraca in grasimi – chestiuni considerate, acolo, ca avind consecinte semnificative asupra starii de sanatate a populatiei studiate si privite drept un criteriu important in analiza nivelului de trai. As pune doar citeva probleme ale egalitatii de sanse in fata scolii si in fata vietii in Romania postdecembrista. Sint fenomene sociale care se vad cu ochiul liber si care nu au nevoie de studii aprofundate, cel putin pentru o astfel de analiza.

Statul este un administrator de resurse, inclusiv de resurse umane. O clasa politica ce se ia in serios va acorda o atentie deosebita capitolului administrarii acestor din urma resurse. O administrare rationala, uneori inovativa a acestora aduce mult mai multe beneficii, inovatie si deci schimbare sociala decit administrarea cu aceleasi exigente a resurselor financiare sau a celor naturale. Statul poate duce o politica transparenta a sanselor in fata scolii si a vietii – sau poate trata problema sanselor subteran, clientelar, subversiv. In cazul unui elev merituos, dar fara posibilitatea ca performantele sale scolare sa fie sustinute de familie printr-un antrenament sau o asistenta extrascolara adecvata, statul poate interveni cu un sistem al burselor de merit. Este o formula folosita si in evul mediu, cu succes, de catre scolile confesionale, si care a scos din cele mai sarace straturi ale populatiei copiii care meritau cultivati, uneori genii. Este cazul lui Kepler.

E nevoie de inca o precizare. Criteriile meritocratiei nu se suprapun peste criteriile egalitatii de sanse. Meritocratia se refera la primul pluton, fie el alcatuit din elevi sau profesionisti in diferite domenii, iar sansele egale ii cuprind pe toti aceia pe care i-au impins parintii sau obligativitatea unui nivel scolar intr-o sala de clasa, sau in viata. Meritocratia nu este o forma de elitism, cum adeseori se spune, ci este investitia cea mai profitabila, cu costurile cele mai reduse in instructia scolara sau in performanta profesionala. Nu poti chinui cu ore suplimentare de studiu un copil pe care nu-l intereseaza scoala si nu poti trimite cu forta la saniuta sau la schi un elev care e indragostit de jocurile pe computer sau isi gaseste fericirea amestecind culorile pe un sevalet. De aceea, formulele globale, care nu corespund decit vag cu realitatea, sint atit de toxice. Ele pot fi utilizate de politicieni ca formule magice care emotioneaza electoratul, fiindca vizeaza nevoi naturale si valori culturale. Dar sint administrate de catre puterile instaurate, uneori, extrem de pervers.

Sa trecem in revista citeva aspecte ale politicii postdecembriste a egalitatii de sanse. Inca din anii ’80, sistemul scolar romanesc producea performante scolare doar in afara antrenamentului scolar, prin sistemul meditatiilor particulare. S-a instituit o discriminare accentuata a sanselor elevilor proveniti din familii sarace sau din mediul rural fata de elevii care proveneau din familii instarite sau de intelectuali. Aceasta a continuat si s-a accentuat dupa anii ’90. Formele de invatamint alternative sau particulare au ridicat nivelul competitiei in fata scolii, dar nu au accentuat cu necesitate performanta scolara. Sistemul scolar romanesc are mai degraba o traditie teoretica decit una de pregatire practica pentru o integrare sociala fara dificultati. Elevii pot avea cunostinte temeinice, dar nu sint invatati sa le foloseasca. Economia de piata si comunicarea prin Internet preseaza scoala romaneasca la o reformulare din temelii a programelor scolare, inclusiv la nivel universitar.

Administrarea de catre puterea politica a egalitatii de sanse in fata scolii si a vietii intr-un sistem clientelar si subteran are consecinte dramatice pe termen lung. Actuala clasa politica nu numai ca a confiscat idealurile revolutiei din decembrie transformind tara, dintr-un stat socialist, cu economie comandata, centralizata si subterana, intr-un stat clientelar, cu o economie de partid, dar a transformat si spatiul public, inclusiv politica resurselor umane, intr-un teren clientelar si subteran. Nici un elev provenit dintr-o familie saraca – si saracia cuprinde jumatate din populatia tarii –, nu va avea sanse egale in fata scolii si a vietii intr-un asemenea sistem. Doar cei din jurul puterii vor avea acces la scoli bune, la instruire profesionala de exceptie si la posturi sociale bine platite si prestigioase.

In afara acestui joc, nu pot exista decit exceptii, care nu conteaza in seriile sociologice. O alta resursa prost administrata de clasa politica postdecembrista este categoria femeilor de peste 35 de ani si a barbatilor de peste 45 de ani. Toate femeile de peste 35 de ani, chiar si cele cu performante scolare si profesionale exceptionale, au fost aruncate din spatiul profesional in afara competitiei, prin restructurarea economiei. Unele au reusit pe cont propriu, dar nici una multumita unor legi favorabile. Toti barbatii de peste 45 de ani au cazut in capcana discriminarii de virsta – statul „neglijind“ sa introduca legile necesare, care ar fi insanatosit mediul de afaceri prin mai multa rigoare, mai mult profesionalism. Un inginer cu o experienta de 20 de ani si cu performante profesionale exceptionale nu poate dezvolta subit o pasiune pentru comertul stradal, sau chiar pentru o cariera politica. Fara un sistem al creditelor avantajoase, sau cel putin suportabile, e greu de crezut ca un bun profesionist poate dezvolta o afacere serioasa. La credite cu dobinda subventionata au avut acces doar membrii de partid si clientela acestora. Dar cu acesti bani nu s-au dezvoltat afaceri, ci s-au construit vile personale, s-au cumparat masini de lux si s-au petrecut vacante in strainatate. Toate platite din buzunarele celor care, azi, mor de foame sau sint, in continuare, simpli platitori cinstiti de impozite. O astfel de politica a resurselor umane nu va duce statul roman la visul american al prosperitatii, iar egalitatea de sanse va fi tratata, si in secolul XXI, in termeni feudali: suveran/ vasal.