Autor: 
Categoria: 
Patriotismul nu se măsoară în buna cunoaștere a Imnului
național. Dacă nu știi decît două versuri din Imn, nu ești mai puțin patriot.
Dacă ai învățat toate cele 11 strofe, dacă știi cine sînt și autorul versurilor
și cel al muzicii (televiziunile, cînd sînt în criză de subiecte, întreabă pe
vreun demnitar: „Dom’le, da’ cine a compus muzica/ versurile?“ și apoi aruncă
un hohot de rîs peste secvență), dacă îți duci mîna la inimă, în fața
televizorului, cînd joacă vreo națională a României, lăcrimînd frugal (dar, pe
urmă, spargi un lighean de semințe și dughești o navetă de bere, înjurîndu-l pe
Răzvănel sau pe Piți), nu vei primi certificat de patriot și nici nu vei fi
imortalizat la muzeul figurilor de ceară. Patriotismul nu e festivism,
patriotismul nu e kitsch, patriotismul nu e deloc o lălăială adormitoare a
Imnului Național, cînd se deschide anul școlar în prezența vreunei notabilități
locale sau naționale. Am văzut luni, 12 septembrie 2011, cam cum s-a intonat
Imnul, într-o școală din Botoșani, în prezența ministrului Daniel Funeriu.
Jalnic, colosal de prost cîntat, o corvoadă, limbi împleticite, figuri obosite
după primul vers. Ce-i așteaptă pe acei învățători și profesori care n-au
cîntat cu entuziasm? O pedeapsă exemplară din partea Inspectoratului? Cîteva
zile de muncă voluntară în folosul comunității? Un drum la București pentru a
lua lecții de cîntat de la maestrul Marcel Pavel?
Lăsînd gluma la o parte, nici nu s-au oblojit vocile de
la atîta cîntat, că avem încă o veste pentru majoritatea școlară. Marți, 13
septembrie 2011, aflăm de o inițiativă legislativă, înaintată de deputatul PDL,
Maria Stavrositu: Imnul Național va fi intonat obligatoriu în fiecare zi de
luni, în toate sălile de clasă din învățămîntul primar și gimnazial, iar
drapelul va fi arborat permanent deasupra tablei de scris din clase, potrivit
unei propuneri legislative, înaintate de doamna senator. În expunerea de
motive, se scrie despre avantajele acestei inițiative, care „creează cadrul
legal necesar conștientizării de către elevi a importanței simbolurilor
naționale în afirmarea identității țării noastre, prin expunerea și folosirea
acestora în mod continuu într-un cadru instituțional“.
Cred că educația, în școlile primare și gimnaziale,
înseamnă cu totul altceva decît să știi să cînți bine Imnul Național. Cred că
elevii au nevoie, mai degrabă, să conștientizeze și să aplice cîteva reguli de
comportament, au nevoie să fie învățați să fie sociabili, să accepte
diferențele ca un fapt normal, să știe să de adreseze civilizat.
Patriotismul nu este îngînarea Imnului Național (e bine
să-l știi, fără să te prefaci că vibrezi cîntîndu-l). Un căpitan al echipei
naționale de fotbal a României nu va deveni mai bun și nu va insufla energie și
talent coechipierilor săi dacă va urla din toți rărunchii versurile Imnului
Național. Un școlar nu va fi mai apreciat dacă va ști toate versurile Imnului
Național și nici o profesoară nu va primi gradație de merit dacă va fi precum o
solistă de operă, luni dimineața, la intonarea Imnului. Așa cum la biserică,
umilința și smerenia nu sînt echivalentul lipsei de igienă, tot așa și
patriotismul e mult mai mult decît intonarea Imnului Național. Credeți că-și
mai aducea aminte cineva de gafa lui Marcel Pavel, care a sărit două versuri
din Imn, dacă gazonul era bun și se putea juca fotbal? Patriotismul este
temeinicie, presupune să faci lucrurile bine și pînă la capăt, nu să prostești
o țară întreagă cu o Arenă Națională fără gazon. Patriotismul este și o privire
critică asupra semenilor tăi. Egolatria, trufia, slugărnicia, oportunismul sînt
departe de patriotism. Te poți îmbălsăma în steaguri, imnuri, decorații și
preamăriri, dar nu așa arată patriotismul. Regele Carol I a ținut la România și
i-a purtat de grijă, chiar dacă la venirea sa în București (la doar 27 de ani)
poate că nu auzise de Anton Pann, de Andrei Mureșanu, de Bălcescu sau de
Alecsandri. Unde se încadrau gesturile de curaj ale Elisabetei Rizea din
Nucșoara? Aceasta n-a dorit să învețe Imnul comunist al României și îi spunea
lui Mihai „regele meu“ (regele Mihai a și vizitat-o la Nucșoara, în mai multe
rînduri). Cred că o formă de patriotism era și la Herta Müller, care,
educatoare fiind, în România comunistă, opunea Imnului țării un cîntecel despre
„Schneeflöckchen, Weissröckchen – un cîntecel de iarnă, și toată ziua am tot
cîntat Schneeflöckchen și Weissröckchen, și iar Schneeflöckchen și
Weissröckchen... Copiii nu erau obișnuiți cu asta, le-am explicat de ce fulgul
de zăpadă are o rochiță albă“.
Cred că patriotismul înseamnă și solidaritate, sprijin,
încurajare, sentimentul că aparții de ceva, că nu ești stingher, și uitat, și
abandonat, și disprețuit. Cred că o formă de patriotism este să înțelegi
suferința și să dai încredere și curaj celui aflat în nevoie.
Voi încheia cu un exemplu tot din sport: Cătălin Tolontan a publicat, în Gazeta sporturilor, un interviu cu Mihăiță Neșu, fotbalistul accidentat grav la un antrenament, care nu-și mai simte partea stîngă a corpului. A-l asculta pe Mihăiță Neșu este o formă de patriotism, a te gîndi la Neșu ține, și asta, de firescul lucrurilor. De patriotismul lucrurilor mărunte. Umanitatea nu e doar o voce, un steag sau un vers. A privi mai mult spre streag decît spre omul de lîngă tine e o prefăcută formă de patriotism. Așadar, să avem îngăduință față de toți copiii care nu știu bine Imnul, dar care, dimineața, privesc cu drag către părinți și educatori.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters