OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

profil

In prag de nou mileniu si in al 51-lea an de existenta, revista de cultura Steaua a ajuns la ora schimbarii de generatie si de formula. Numarul dublu 11-12/2000 este primul care-l are ca redactor-sef pe Adrian Popescu (in locul veteranului Aurel Rau, trecut totusi printre redactori, in „plan secund“) – o „schimbare de stafeta“ intre poeti, dupa cum se vede. Acelasi Adrian Popescu semneaza un articol-program (Steaua inaintea mileniului) foarte ambitios, cu evaluari foarte critice ale revistei dupa 1990: „Dupa un numar de ani, in cazul revistei Steaua dupa cincizeci de ani de la infiintare, orice formula literara se cere regindita obiectiv, confruntata cu orizontul de asteptare al prezentului, redimensionata spiritual. Incremenirea intr-o formula, productiva, cindva si glorioasa, ramasa valabila doar partial, nu este specifica literaturii. Noutatea nu inseamna neaparat valoare, dar repetitia, canonul reluat cu obstinatie, in afara inventivitatii proaspete, obosesc si indeparteaza cititorii. Nu este cazul sa recapitulam marile merite ale revistei transilvanene [...] care, sub conducerea succesiva a lui Geo Dumitrescu, A.E. Baconsky si, apoi, din 1959, Aurel Rau, a dus bataliile pentru estetic intr-un timp de aservire ideologica a specificului estetic. [...] Dar nu putem ramine la nesfirsit in siajul vechilor insusiri si formule. [...] O innoire a redactorilor si a ritmului de aparitie s-a produs, e adevarat, in 1971, cind multi tineri, Eugen Uricariu, Petru Poanta, T. Tihan si subsemnatul au fost primiti printre mai vechii membri ai Stelei.

Este meritul lui Aurel Rau ca a reusit sa absoarba in prestigioasa redactie clujeana nume de tineri, proveniti dintre «echinoxisti», care s-au darui noii noastre familii literare, fara a face partizanat literar, cu fervoarea specifica virstei. Cred ca a fost un cistig reciproc de substanta. Nu acelasi fenomen de asimilare s-a petrecut in 1990 cu alti doi colegi intrati in redactie. Alexandru Vlad si, apoi, Marta Petreu nu au ramas sa aduca o dorita schimbare a canonului si a specificului stelar. Cred ca atunci [...] revista a pierdut in ochii publicului si al confratilor sansa unei relansari. [...] Cu neinsemnate cosmetizari, Steaua a ramas aceeasi [...]. Articolele lungi si mediocre, pletora de nume ce nu spun nimic, vetuste, nu au facut decit sa congeleze revista in gheata trecutului. Prudenta estetica potrivita in deceniile comunismului a insemnat, atunci, cu totul altceva decit inainte de 1989. Lipsa de opinie critica, nici da, nici nu. Expectativa“. In continuare, Adrian Popescu identifica, neconcesiv, principalele „maladii“ ale publicatiei dupa 1989: „Balastul prestatiilor anodine, lipsa unui criteriu axiologic ferm in selectarea numelor ne-au impins, treptat, intr-un con de umbra al presei literare, multi autori refuzind sa colaboreze cu noi, din pricina amestecului indistinct de lucruri cu har si fara nici o insusire. Un soi de almanah, nu o revista angrenata in marile dezbateri de idei ca: postmodernismul, vechiul canon si impunerea noului canon, actualitatea lui Eminescu si contestarea adversarului politic, Gulagul si Holocaustul, procesul comunismului si memoria colectivitatilor etc. [...] Traim din prestigiul, din renta trecutului, neobservind, sau nedorind sa observam, ca sintem de-fazati, ca, «multumind» pe toata lumea (inghesuind-o in paginile revistei, ca in compartimente de clasa a treia pe vremuri, strimte peste poate si uniformizante, prin litera cu corp de purece negru) nu ne mai citeste nimeni. Din pricina dioptriilor, dar si a platitudinilor ambalate elegant. [...] Tinerii critici aveau libertatea opiniilor, dar ele se pierdeau, sau se anulau de-a dreptul alaturi de molozul amatoristic. De ce trebuiau si chematii si nechematii pusi la aceeasi masa, intr-o defectuoasa intelegere a democratiei?“ Recunoscind ca, spre deosebire de alte reviste culturale (exemplele alese nu sint insa intotdeauna convingatoare, adaugam noi), Steaua a ramas inchistata in „paradigma modernismului tirziu al anilor ’60-’70“, noul redactor-sef trece la afirmarea unor solutii de relansare: „Avem insa citiva remarcabili critici (Mihaela Ursa, Horea Poenar, Doru Pop) nefolositi inca la adevarata lor valoare in cadrul revistei. [...] Carenta principala a publicatiei – cedarea, relaxarea axiologica – (altadata, la inceputuri, exigenta pina la elitism) se cere remediata prin intarirea oficiului critic, prin descurajarea articlierilor de serviciu. Steaua va cerne atent, mult mai atent, poezia si proza, eseul si articolul de la rubrica Arte decit pina acum. [...] O schimbare de mentalitate, asadar: textul literar se va afla pe primul loc, prin valoarea sa intrinseca, nu prin prestigiul
social detinut de autor. O schimbare de continut (n.n.: de fapt, abia ea de
mentalitate): revista se va orienta dupa cerintele prezentului, permeabila ideilor care alcatuiesc «spiritul vremii»“. Toate bune si frumoase. Ramine de vazut daca noua politica redactionala va fi pusa in practica, daca va da roadele asteptate si daca e suficienta. Noi, oricum, le dorim succes celor de la Steaua. Nu fara a uita sa mentionam – ca posibila mostra din planurile deja enuntate de catre Adrian Popescu – o foarte interesanta ancheta foarte... „la tema“, inclusiv cu unele idei din articolul-program: Cultura romana incotro, la care raspund nume sonore: Norman Manea, Ioana Bot, Stefan Borbély, Livius Ciocarlie, Gheorghe Grigurcu, Marta Petreu, Ion Pop, Ovidiu Pecican, Liviu Malita, Mihaela Ursa.


de ici de colo

A aparut primul numar pe 2001 al Revistei Organizatiilor Neguvernamentale din Romania, Atitudini. Din sumar, mentionam mai intii grupajul cultural, iar din cadrul lui, paginile intitulate Caricatura romaneasca: de ris si de plins si sondajul realizat in noiembrie de catre Editura Fundatiei Culturale Romane despre ce mai citeste romanul de azi. Materialul despre caricatura romaneasca, realizat de Eliza Teodorescu, prezinta activitatea si profilul filialei romane a organizatiei internationale pentru respectarea drepturilor caricaturistilor, Cartoonist Rigths Network. De-a dreptul eclatante sint insa imaginile cu care sint garnisite paginile: caricaturi – realizate, in general, pe computer – ale unor politicieni romani, cu capatini distorsionate in cele mai sturlubatice forme... Pe verso – amintitul sondaj de opinie, din care aflam, intre altele, ca 47% dintre compatriotii nostri nu citesc carti deloc, 20% citesc carti o data pe luna sau mai rar si 19% aproape zilnic sau de citeva ori pe saptamina. O cifra neasteptat de mare, adaugam noi, intrebindu-ne oare ce citesc de fapt cei care au raspuns astfel? Altfel, observam ca 28% nu citesc deloc nici ziarele, 19% nu asculta radioul (radioul; dar... radiourile?), 30% nu discuta politica (deh, asa-i romanul, apolitic...), in vreme ce 9% declara ca nu se uita deloc la televizor. Ni se pare, de aceea, nepotrivit si derutant titlul materialului in cauza, realizat de Stefania Stavrositu: Ce ati citit in ultimii cinci ani? – de fapt, un documentar foarte general despre activitatile Editurii Fundatiei Culturale Romane in domeniul sondarii opiniei publice. Nu numai ca nu aflam nimic despre „ce au citit romanii in ultimii cinci ani“, dar nu aflam practic nimic nici despre ce citesc – macar asa, in general – compatriotii nostri. In rest, numai de bine: informatii utile din domeniul ONG-urilor de tot felul, materiale despre reclama mascata de pe Internet etc. etc. si, nu in ultimul rind, prezentarea lucrarilor Forumului ONG 2000 (editia a VII-a) – Dezvoltarea durabila a Societatii Civile din Romania.

Semnalam aparitia celui de-al 15-lea numar al nonconformistei, „patafizicei“, computeristicei si (evident) experimentalei reviste aradene de arta contemporana Intermedia, initiata de grupul Kinema-Ikon. Este un numar dedicat unei teme cu rezonanta in mediile (si inter-mediile) culturii postmoderne: eclectismul, al carui pseudonim este „impuritatea“ (vezi Guy Scarpetta si ceilalti) si al carei revers e „puritatea specifista“, cazuta azi in desuetudine, dar care continua inca sa-i obsedeze pe unii. Dintr-un sumar interesant – in nota cu care Intermedia ne-a obisnuit de la inceput – mentionam: un eseu teoretic al lui Patrick Lichty (Theory and the eclectic), pastila de reflectii ale Lilianei Trandabur despre „eclectica patafizica“ (in care se gloseaza asupra falsei – falsei? – polemici „eclectism vs. postmodernism“), dar si „materialele“ (text-imagine) ale lui Caius Grozav &Co. Nu lipseste din acest numar sectiunea Depozit, cu texte documentare despre mari personalitati ale culturii moderne care au trecut prin Arad sau imprejurimi. Daca in numarul trecut in obiectiv a fost Kafka, acum este Emil Cioran „bintuind prin Ineu“. Nu putem ignora, bineinteles, nici imaginile grafice artistic computerizate, „e-dvertising“-ul internetic, experimentele de tot felul si fotografiile (prelucrate sau nu), ca si desenele naive ale lui Adrian Sandu, un bestiar fabulos, razboinic si... urmuzian. Si inca o informatie pentru eclectici: daca va intereseaza o cafenea de profil, aflati ca exista cel putin una: Cafe Eklectika din Budapesta (v. fotografiile lui Bartha Sandor comentate „publicitar“ si ironic de Judit Angel).

Numarul dublu 11-12 (noiembrie-decembrie 2000) al revistei oradene de cultura Familia contine citeva puncte de interes pe care merita sa le semnalam. In primul rind, grupajul dedicat lui Livius Ciocarlie, sarbatorit cu prilejul implinirii virstei de 65 de ani (Livius Ciocarlie printre noi), in cadrul caruia putem citi un interesant interviu-„autoportret“: (Livius Ciocarlie in dialog cu Mircea Bentea: Tema, daca exista una, e permanenta in tot ceea ce fac: conditia omului (si a scriitorului) precar), alaturi de patrunzatoare articole – comentarii analitice sau confesiuni „portretistice“ despre Livius Ciocarlie – de Mihai Dragolea (Profunzimea neseriozitatii), Mircea Bentea (Secvente dintr-o carte fara sfirsit), Robert Serban (Un portret putin miscat) si Nicolae Barna (Maestrul interlock-urilor), subtile, oneste, fine si „neserios-profunde“, pe potriva scriitorului sarbatorit. Sa zabovim o clipa asupra „autoportretului“ in dialog, oferind citeva exemple, credem, ilustrative: „...tare mi-e teama ca pe linia «gindirii slabe», cum ati ghicit, sint eu insumi un horribile dictu postmodernist. Cu o pretentie totusi: unul nascut, nu facut. Un soi de Monsieur Jourdain: postmodernist, malgré moi“; „Nu am nici o nostalgie – nici a copilariei, nici a altceva – decit a «vacantelor» [...]. Ceea ce numiti mitul pensiei e un corolar al mitului vacantei“; „Livresc, in sensul ce se da cuvintului, nu cred sa fiu. Am prea putin respect pentru cultura. Si prea putin har. Nu ma intereseaza decit viata, fie si in carti...“; „Bucurestiul are un farmec incontestabil daca-l privesti printre gene, sau printr-un filtru. E un farmec de care sint constient, dar pentru care sufletul meu nu e programat. Am un suflet care tinjeste dupa Cluj, Oradea, Budapesta, Cracovia, Viena, Triest, Gorizia, Zagreb, Ljubljana si, bineinteles, Timisoara. Pe urma, Bucurestiul e un oras desfigurat in chiar inima lui. Unde era lumea lui Mateiu Caragiale, acum e lumea lui Ceausescu. Timisoara, oras suspect, antipatizat de Geniul Carpatilor (nu fara motiv, cum s-a vazut) a beneficiat mult mai putin de grija lui.“ In incheierea grupajului – un text intitulat Jurnal pe saptezeci si opt de Livius Ciocarlie. E vorba, fireste, de un fragment din jurnalul pe anul 1978 al autorului, un jurnal scris ca o proza (in raspar, probabil, cu cei care isi scriu prozele ca jurnale)...
Un al doilea punct de interes al acestui numar din Familia este, in opinia noastra, excelentul articol semnat de Traian Stef (Mimetism, moda, canon), o lucida evaluare a problemelor cimpului cultural romanesc de azi. O parte a articolului a fost publicata, acum doua luni, si in paginile revistei noastre. Redam citeva teme de reflectie: „In acest moment ne putem intreba asupra locului esteticului si ideologicului in definirea canonului nostru cultural“; „Miscarile canonice despre care am amintit mai sus sint, de fapt, miscari pentru putere. Aceasta lupta pentru putere se da cu atit mai acerb cu cit curicula scolara incearca impunerea unui nou canon, a unuia modern, pentru ca pina acum scoala se intemeia pe canonul clasic, cu un fond spiritual taranesc... Insesi manualele de limba romana rezista cu greu imixtiunilor ideologicului, incit ne intrebam daca dezideratul maiorescian al autonomiei esteticului mai este actual. Oricum, tematismul si biografismul nu pot fi sterse usor din deprinderile profesorilor de literatura romana“; „Si totusi, inainte de a ne intreba asupra canonului, ar trebui sa ne intrebam care sa fie sensul culturii romane si pentru viitor“.