OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stefan DUMITRESCU
Imnele marii iubiri
Editura Inspectoratului pentru Cultura, Colectia „Orfeu“, Tulcea, 2000, 54 p., f.p.


In prima editie a acestei rubrici dedicate veleitarilor si scriitorilor inchiputi, am recenzat si volumul de versuri Inaltele poeme de Stefan Dumitrescu. Era un volum delirant, paunesciano-eminescian, o oroare produsa de un „profet“ agramat al provinciei, care speriase, prin anii ’80, editurile cu viziunile sale, dar ii entuziasmase pe rapsodul Tudor Gheorghe si pe Nichita Stanescu (aflat, se pare, in ultima faza a boemei etilice). Iata insa ca, din pustiul Tulcei in care s-a inmormintat, Stefan Dumitrescu intoarce spre „palmuire“ critica si celalalt obraz, trimitindu-ne prompt un nou volum.

Citam, spre edificare, din biletul batut la masina care insoteste acest mirobolant op „orfic“ si „imnic“ aparut in conditii tipografice mizerabile (incepind cu coperta si terminind cu cuprinsul, cules cum s-a nimerit, cu fonturi inegale, puchinos, inghesuit la marginea ultimei pagini): „V-am trimis acum doua luni, volumul meu de poezie Inaltele poeme care a fost recenzat cu ura, am vazut, cu o profunda neintelegere! Am inteles, nu fac parte din gasca dumne (cuvint taiat, n.n.), dintr-o anumita gasca! Nu-i nimic! Va trimit un alt volum de poezie, Imnele marii iubiri. Si sa dea Dumnezeu sa va tot trimit multe asemenea volume!“ De data aceasta, mult persecutatul autor a renuntat la rima, nu si la catrene. Altfel, acelasi imaginar apocaliptic din tensiunea caruia izbucnesc, uneori, intre o cacofonie si un dezacord, asocieri imagistice fericite, ca lumina ce pilpiie inca intr-un bec pe cale de a se arde. Penibilul majoritatii poemelor nu e decit rezultatul firesc al betiei de cuvinte, al nepotrivirii dintre intentie si limbaj (bombastic, solemn, ridicol prin semidoctism si lipsa de control), de fapt, al neputintei bietului autor de a fi ceea ce viseaza sa fie, poet genial: „Ca ceata statea Estela in vai/ departe era insa actrita/ ea trecea ca un cintec prin codri/ ce departe erau toate acestea// si toate se pierdeau asemenea unui cint/ fara asemuire pe lumea aceasta/ spalatorul de mari iesise si el/ la poarta si privea pierdut// prin sate trecea o lumina/ nu mai era nimeni insa demult/ numai omului care baga carbuni in apus/ i se vazura dintii pe cer“ (Imnul Estelei).

Viziuni expresioniste, stihiale, de un rosu agresiv sint turnate intr-un scenariu metaforico-simbolic organizat in jurul citorva „personaje-emblema“. Un „pictor de idei“ (alter-ego auctorial, care va sa zica...) si citeva simboluri ale „femeii salbatice“ (viespea, actrita, vulpea) populeaza o lume blestemata, o istorie in flacari. Acest material liric „de filament incins“, un fel de biblica ardere de tot, este reversul unei frustrari spirituale (si erotice). E, intre noi fie vorba, ingrozitor sa vrei sa fii geniu si sa nu poti accede decit la statutul unui veleitar marunt... In final, dealurile, cimpia, gindurile stramosilor il ajuta pe platonicul „pictor de idei“ sa recunoasca, intr-un plan sublim, adevarata semnificatie, esenta ispitei sale erotice si sa se linisteasca intrucitva: „Pictorul de idei cauta acum/ gindurile stramosilor lui pe cimpie/ era palid de atita emotie/ departe se vedeau dealurile prin el// si atunci pe orizont aparu actrita/ el ar fi trebuit sa se inroseasca de iubire/ insa el se facea din ce in ce mai palid/ si vedea prin ea ca prin geam// in loc s-o vada ca pe-o statuie hipnotizind lumea de frumusete/ el privea prin ea ca printr-o fereastra/ si, vai, el vedea in lumea cealalta/ inima lui in lupta cu o viespe“ (Imnul gindurilor stramosilor). Exista, dincolo de aspectul teratologic al acestor poeme, un simbure autentic, care, probabil, nu va reusi sa iasa niciodata la lumina. Provincial prin vocatie, autorul e condamnat la ratare, iar volumele sale sint o razbunare oarba, impresionanta in felul ei. Spun „oarba“, intrucit omului ii lipseste puterea de a-si asuma conditia si de a o comunica direct. Poate ca „inaltele“ sale poeme sint, intr-adevar, expresia generica a Provincialului autohton, a frustrarilor metafizice ale „Romaniei profunde“... Insa, indiferent cu cite carti ne va mai blagoslovi de aici inainte, este pentru ultima oara cind mai acord atentie unui volum al lui Stefan Dumitrescu. S-ar putea sa ma razgindesc doar daca va scrie unul mult mai prost, cel mai prost, atit de prost incit sa merite a fi bagat in seama.