OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stefan MELANCU
Eminescu si Novalis. Paradigme romantice
Editura Dacia, Colectia „Discobolul“, Cluj-Napoca, 1999, 176 p., f.p.


Profesorul meu de romana din liceu obisnuia sa spuna ca vine o vreme in viata unui critic literar cind un studiu despre Eminescu trebuie scris. Eminescu este, in virtutea unei anumite optici, „piatra de incercare“ sau „tributul“ asupra caruia se centreaza la un moment dat atentia unui critic. O problema existetiala deci.

Pe Stefan Melancu il cunoastem din articolele si eseurile sale din revista Apostrof, al carui redactor a fost pina in 1998, precum si datorita Elegiilor intimplatoare (1995), volumul de poezii care marcheaza si debutul sau editorial; ucenicia in ale scrisului si-a facut-o Melancu la Echinox.
Volumul Eminescu si Novalis. Paradigme romantice reprezinta si el un debut. Unul in critica. Viziunea asupra criticii literare ese asadar una de tip „existential“, iar demersul lui Stefan Melancu merita aplaudat, datorita curajului cu care autorul se avinta pe un teren suprasaturat de bibliografie. In fond, referintele, care sint inerente unui astfel de discurs, constituie si atractia si debilitatea cartii. Pornind de la premisele „actualitatii lui Eminescu“ si de la dezideratul potrivit caruia „ne trebuie un alt Eminescu“ – diferit de Eminescu al lui Maiorescu, G. Calinescu, Al. George, pe scurt de cel „al unui critic“ cunoscut – Melancu ia atitudine, cu temperata superbie, fata de interpretarile unor Al. Demetrescu, H. Sanielevici, Mircea Eliade, Mihai Zamfir ori Rosa del Conte.

Textul sau devine paralel din cauza notelor (cel putin 2-3 pe pagina) care trimit la sfirsitul capitolelor, iar citatele-reper pe care se sprijina argumentatia lui Melancu fac aproape indiscernabila o voce proprie. Punctul de plecare al analizei comparatiste este insa unul deosebit: fragmentele, insemnarile lapidare – cele mai multe aflate in manuscris si mult mai tirziu publicate – ale lui Novalis si, respectiv, Eminescu. Ceea ce primeaza in acest demers nu este doar „simbolismul florii albastre, idealismul sau oniricul (...), ci si un fond de idei, de structuri si de viziuni cu mult mai intins, constituit intr-o relatie de tip paradigmatic“, noteaza autorul in Argumentul sau. Si imediat isi exprima regretul asupra „insuficientei cunoasteri a limbii romane in afara“, exegezele unor Albert Béguin sau Gilbert Durand neputind lua in considerare opera lui Eminescu. Ne alaturam si noi acestui regret, cu mentiunea ca subiectul eminescian a capatat de-a lungul timpului o astfel de statura, incit orice perspectiva comparatista cu romantismul german nu se poate baza exclusiv pe traducerile existente in limba romana.
Am depistat, in cartea lui Stefan Melancu, o serie de „tare“ ale criticii, pe care autorul se sprijina in demonstratiile sale. Eminescu este astfel, dupa afirmatia lui Edgard Papu, „cel mai mare poet al departarii pe care l-a dat omenirea“ (p. 21) – observatie cu iz protocronist cel putin. Mai incolo, Doamna de Staël e, printr-un alt loc comun, un „teoretician de marca al miscarii romantice“ (p. 37) – ignorindu-se valoarea retrospectiva a consideratiilor scriitoarei.

In continuare, o observatie la fel de ambigua, prin care Eminescu poate fi privit „ca un Blaga al secolului trecut“ (p. 91) – fraza de limita chiar si in contextul discutiilor asupra conceptului de poet-filosof.
Trecind oarecum peste o greseala de fraza (teologie pentru teleologie – p. 121), putem spune despre volumul lui Stefan Melancu ca este unul bine documentat (la noblesse oblige), in fond un ghid util celor interesati in studierea unei bibliografii ample, minuita cu mare precizie de catre autor.