OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sondajul-concurs-eveniment media Mari Romani s-a oprit. Prora ii e impotmolita in namolul cliseului. La pupa, Stefan cel Mare si Sfint, vegheat de capete taiate de boieri munteni, ne flasuieste cu pulpanele anteriului. Mai ceva ca un cintaret hip-hop inconjurat de proto-mass-media vixens. Maria de Mangop, Voichita, Evdochia si, dupa ultima numaratoare, alte 50 de servitoare si copile. Meritele? A construit multe biserici. Cite una pentru fiecare incalcare a poruncii „Sa nu ucizi!“. Pentru poruncile mai mici, cum ar fi „Sa nu rivnesti nevasta aproapelui tau!“, a plasat pe ici, pe colo, cite un schit.

Publicul e prea putin vinovat de acest fiasco. El urmeaza un decret urechist de sanctificare. Dat de o Patriarhie ce prefera sa miroasa tamiia istoriei. Si care ignora „birfele“ trecutului.
Votantii concursului au ales, pina la urma, cu organul cu care aleg cliseele de tot felul. Alegerea a adus la lumina predictibile automatisme mentale. Ca sa fi evitat aceasta bilbiiala, organizatorii ar fi trebuit sa propuna niste criterii de evaluare care sa fi fost clar explicate publicului. Criterii cu totul diferite de cel utilizat in cazul de fata: „asa am invatat la ora de istorie“.
Alegerea trebuia directionata de criterii rationale si critice. Cum ar fi: „A facut acest om ceva ce alti romani nu se asteptau ca el sa faca? A dus ceea ce a facut el la progresul Romaniei?“. Din acest punct de vedere, Stefan cel Mare nu ar trebui sa capete nici un punct.

El a facut ceea ce orice print din vremea lui ar fi facut. Ba chiar, daca ne gindim un pic, a facut lucruri pe care numai printii de frontiera le fac. Tarile Romane erau pe vremea aceea parte dintr-un Wild, Wild East, unde gloria dura o vara si numele se masura in capete puse la protap. O lume care traia din „dobinda“ (ca in „dobindit prin orice mijloace“, nu ca in „rata dobinzii“). Plin de sine si pus putin pe artag, a taiat orice cap care parea sa se ridice mai sus ca al sau. Mai ales cap de roman. Grigore Ureche ne descrie astfel cauzele razboielor sale constante cu muntenii:
Va leato 6978 s1470t, intr-acéia vréme intra zavistiia intre Stefan voda si intre Radul voda, domnul muntenesc, pre obicéiul firei omenesti de ce are, de acéia poftéste mai mult, de nu-i ajunse lui Stefan voda ale sale sa le tie si sa le sprijineasca, ci de lacomie, ce nu era al lui, inca vrea sa coprinza. Strins-au tara si slujitorii sai si au intratu in Tara Munteneasca, de au pradatu marginea, fevruarie 27 dni si au arsu Braila in Saptamina Alba, marti.
Razboiul a fost nu numai fratricid, dar si scandalos de singeros. Tot Ureche ne spune:

Radul voda pierdu razboiul cu multa paguba de ai sai, ca pre toti i-au taiatu (Stefan-voda) si toate steagurile Radului voda le-au luat si pre multi vitéji i-au prinsu vii si pre toti i-au taiatu (Stefan), numai ce au lasatu vii 2 boieri de acei mari, pre Stan logofatul si pre Mircea comisul.
„Vlahoctonul“, omoritorul de munteni, i-ar fi spus bizantinii lui Stefan, care au avut si ei un celebru terminator, Vasile Bulgaroctonul (mincatorul de bulgari). Se mai spune ca Stefan a fost un mare aparator al crestinatatii. Un razboinic al crucii impotriva semilunii. Se uita, insa, ca razboaiele sale cu turcii s-au pornit tot din cauza constantelor sale atacuri impotriva Tarii Romanesti. Razboiul cel mare cu turcii a pornit, de pilda, din pricina zavistiei cu muntenii. Radu cel Frumos era protejatul personal al sultanului.

Turcii au vrut sa ii dea o lectie lui Stefan. Desi Stefan a cistigat prima mutare (victoria de la Podul inalt, 1475), istoria s-a sfirsit cu dezastrul de la Valea Alba, unde domnul de la Putna a pierdut aproape tot. Spune Ureche: Perit-au moldovenii atitea de multi, cit sa inalbisa locul la Valea Alba de trupurile celor periti; multi si den boeri au picat si vitejii cei mai alesi, cu totul.
Vorbele nu ar trebui sa fie inaltatoare, ci mustratoare. Razboiul putea fi evitat daca Stefan folosea mai multa diplomatie si mai putina trufie fata de consingenii sai de la sud de Milcov. Maretia adevarata pe cimpul de lupta e cistigata cind iti atingi scopurile fara sa versi singe. „invingatorii stiu intotdeauna cind sa lupte si cind sa nu lupte“, a spus odata marele Sun Tzu. Singura scuza a lui Stefan e ca nu stia chinezeste.
Am auzit pe ici, pe colo ca alegerea lui Stefan nici nu e cel mai mare dezastru. Ce ar fi fost daca iesea Antonescu? Sau neamtu ala, cum ii spune, Wurmbrand?
Pai asta e logica lui Caragiale, Sint vechi, domnule! Vechimea nu are importanta, cele care au importanta sint criteriile. E vorba de criterii care au capacitatea de a propune contramodele.

Criteriile au lipsit din aceasta competitie si ceea ce am obtinut este o radiografie a subconstientului (ba as spune chiar a „id-ului“ public romanesc). Fiecare dintre cele 10 personalitati sint amintirea cite unui tip de drama psiho-biografica specifica generatiilor crescute intre 1920 si 1990. Stefan irumpe la suprafata din amintirea orelor de istorie din clasa a opta, la care te puteai simti si tu mai haiduc. Antonescu, fructul ascuns, rememorat de bunici refugiati din Basarabia. Mihai Viteazu, sosia directorului scolii tinind discursuri inflacarate de ziua unirii. Nadia, o imagine senina a unei nopti de vara, uitindu-ne la televizor afara, in curte. Tinem bine minte scena, era anul in care untul a disparut din magazine. Eliade, mistica orientului vinduta la suprapret sau schimbata pe borcane de Ness in anii ’80. Lista ar putea continua. Topul Marilor Romani este rodul experientelor pedago-gice personale, nu al unei meditatii sociale si istorice adevarate. E, insa, o astfel de meditatie posibila? Desigur! Daca ar fi sa folosim criteriul propus mai sus – maretia e produsul unui act care a contrazis prejudecatile epocii si care i-a pus pe romani pe harta –, eu as propune doi contracandidati la functia de mare roman. Primul: Constantin Mavrocordat.

Domnul care a desfiintat serbia personala (legarea de glie) cu 50 de ani inaintea imparatului austriac Iosif al doilea. Al doilea: regele Ferdinand, care nu s-a opus declaratiei de razboi impotriva propriei sale tari de bastina (si a propriei sale familii) in 1916. Mavrocordat, un iluminist fin si om de curaj, a desfiintat serbia legala la 1746. in Germania, de pilda, serbia s-a prelungit pina in secolul al XIX-lea. Gestul lui Mavrocordat a fost unul de pur idealism. A fost motivat de constiinta faptului ca serbia era o frina a progresului in toate intelesurile cuvintului. Meritul lui e indoit de faptul ca progresul era teoretic, romanii fiind la acea vreme o periferie a unei civilizatii in decadere, cea otomana. (Clasa diriguitoare romaneasca nu a inteles, bineinteles, nimic si a continuat serbia de facto pina la Cuza Voda.) Ferdinand e un caz cu adevarat extraordinar. Unchiul sau, Carol I, murise de inima rea in 1914. Guvernul roman ii trecuse peste vrere si declarase Romania neutra. Carol perfectase un tratat pe sub masa cu Puterile Centrale, prin care Romania ar fi trebuit sa li se alature intr-un conflict impotriva Rusiei.

Neamt get-beget, crescut, educat si trait in Germania pina la 24 de ani, ofiter in armata germana, Ferdinand nu a ezitat prea mult cind romanii au declarat razboi Austriei, aliata fidela a patriei sale natale. A ramas credincios cauzei Antantei chiar si cind Romania era redusa la ciotul moldovenesc. A refuzat sa semneze umilitorul tratat de pace de la Bucuresti, prin care Romania se preda Puterilor Centrale. Mai mult, in 1919-1921 a prezidat asupra marii reforme agrare care a prelungit viata Romaniei democratice cu doua decade. Desigur, putini se gindesc la cei doi domni in acesti termeni. Daca se gindesc la ei vreodata. De vina e, cum spuneam, accentul prostesc care se pune pe „vitejiile“ militare si pe ctitoriile de prestigiu.
Parerea mea este ca adevarata virtute a unei mari pesonalitati nu este cit de bine bolboroseste in apa trectutului, ci cit de clar se aude in aerul viitorului.