OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Atunci cind regimul comunist combate in mod turbat ideologia de extrema dreapta interbelica, el nu face decit sa o legitimeze in fata culturii de registru neoficial, adica singura care conta cu adevarat (un efect pervers foarte interesant, pus in lumina de Caius Dobrescu: iluministii si, in general, discursul rationalist sint discreditate de imbratisarea prea pasionala a ideologiei comuniste). Cheia intelegerii acestor raporturi intelectuale care se combina cu raporturi de putere este aceeasi in cazul oricaror ideologii esuate in utopie si demagogie: trebuie distins nivelul superficial, al etichetelor si semnelor abstracte, de nivelul de profunzime, al ideilor, valorilor si mentalitatilor care stau in spatele discursului aparent.

La nivel superficial avem o stinga rea, comunista, si o dreapta buna, anticomunista si democratica. La nivel profund, asa cum comunismul despre care vorbim nu isi urmeaza cu adevarat propria ideologie, nici dreapta despre care vorbim nu e cu adevarat democratica (iar daca luam in calcul caracterul ei fundamental apolitic, nici nu are cum sa fie anticomunista).
Comunismul este cel putin la fel de mult un fenomen politic pe cit este unul ideologic. Ideologia eclipseaza in comunism politicul in datele lui clasice (lupta pentru putere, influenta politica a diferitelor categorii sociale si a intelectualilor etc.) deoarece este atit de proeminenta ca instrument de propaganda si mobilizare.

Insa raportul real de forte se vede imediat din usurinta cu care ideologia este abandonata sau resapata peste noapte (inspre forme absurde, de multe ori) in functie de necesitatile imediate ale politicului.
De aceea, anticomunismul pe plan strict ideologic este insuficient, in masura in care nici diversele regimuri comuniste insele nu-si prea luau in serios ideologia oficiala, iar comunismul romanesc mai putin, poate, decit oricare altul. Sigur, ideologia trebuia denuntata public, si de aceea rezistenta anticomunista reala merita omagiul nostru, insa pasul cu adevarat important ar fi fost ca, dupa aceea, comunismului sa i se opuna un set de valori si idei democratice, adica un proiect politic si social capabil sa inlocuiasca sistemul comunist nu doar in termenii capacitatii de a-l infringe, cit mai ales in termenii capacitatii de a-l inlocui cu un regim cu adevarat uman, care sa functioneze din toate punctele de vedere: politic, economic, social.

Or, dreapta intelectuala din Romania comunista nu facea nimic din toate astea: nu denunta comunismul, nu vorbea (nici macar la modul eterat, fara referiri anticomuniste prea stringente) despre ideile si valorile democratice care constituie singura alternativa viabila la comunism, nu venea cu un proiect de inlocuire a lui. In schimb, recicla toposurile dreptei extremiste interbelice: elitismul, individualismul exceptionalist, deci antidemocratic (despre care va fi vorba in articolul urmator), amoralismul omului superior, respectiv al minoritatii „alese“, mistica sufletului national etc.
Gaselnita ingenioasa de a prelua aceasta ideologie nefericita doar la nivel cultural, la nivelul de profunzime al ideilor si valorilor, si de a ignora complet conexiunile ei politice (adica legionarismul) nu putea fi decit pe placul comunistilor, care urau legionarismul doar la nivel propagandistic, avind, in fond, cum s-a remarcat adesea, numeroase puncte de convergenta cu el.

De fapt, acest tip de „rezistenta“ era mai mult decit perfect pentru regimul comunist: la nivelul aparent al discursului, nici nu bruia demagogia antifascista, nici nu sustinea democratia. De asemenea, la nivel de profunzime nu propunea valori democratice si, chiar mai mult, sustinea valori asociate unei culturi si ideologii totalitare. Era un tovaras de drum lung si de incredere, caci se opunea doar aparent comunismului. Toate regimurile comuniste au preferat o „rezistenta“ bine controlata unei sarcini permanente de eliminare a oricarei forme de rezistenta; sarcina extrem de costisitoare si, cel putin in Europa, chiar imposibil de realizat.
Toate cele de mai sus nu constituie un repros, in sensul in care nimeni nu poate reprosa celuilalt ca nu isi risca viata pentru binele celorlalti; poate doar cei foarte putini care au facut-o sau, poate, nici acestia. Cu atit mai putin intr-un regim comunist precum cel romanesc (evident diferit de cele central-europene), unde sanctiunea era salbatica. Avem insa tot dreptul sa judecam un discurs si o orientare intelectuala fata de propriile ei pretentii, si aceasta este exact perspectiva de mai sus.

Dar sa vedem care este situatia de astazi a stingii si a dreptei. Mainstream-ul intelectual de dreapta a evoluat prea putin fata de cel din timpul comunismului, asa cum si acesta evoluase prea putin, dincolo de travestiuri si de retragerea din ideologic in cultural, fata de cel interbelic; exista, desigur, si o dreapta cu adevarat democratica, dar ea este inca minoritara. Politic, dreapta e ceva mai bine conturata, in ciuda unui suport ideologic confuz. O noua stinga intelectuala e de-abia in constituire, ca si cea politica, fiind evident ca PSD nu a fost si nu va fi foarte curind un partid cu adevarat de stinga.
Conflictul dintre stinga si dreapta este rizibil exact in masura in care ambele sint la fel de debile, iar blamarea uneia dintre ele pentru „starea in care ne gasim“ este, de asemenea, rizibila, pentru ca slabiciunea ambelor – si adevarata problema – provine din ingustimea culturii democratice, care le insumeaza pe amindoua. Daca radem demagogia de pe tortul politicii romanesti, vom vedea ca ramin destul de putine zone in mod real intemeiate pe valori democratice. Ca si in cultura.

Aplecarea optiunilor intelectuale mult spre dreapta, dincolo de limitele jocului democratic, are ca efect pervers deplasarea intregului spectru ideologic (nu mai vorbim despre confuzia de la nivelul politicilor publice, unde subventionarea pretului energiei pentru toata lumea, „cornul si laptele“ sau subventionarea de catre stat a construirii de vile de lux sint considerate politici coerente de stinga). In acest fel un discurs precum cel al lui Sorin Matei, liberal in sens larg, antielitist dintr-o perpectiva democratica, ajunge sa fie acuzat de stingism. Desigur, asta se intimpla in principal datorita intentiei de a-l discredita cu orice pret (stinga, ne amintim, e rea prin definitie); si el ca si altii este acuzat ca ar fi colectivist, socialist, adept al corectitudinii politice, desi nici unul dintre ei nu e asa ceva. Dar acest lucru se intimpla, cred eu, si pentru ca mainstream-ul dreptei intelectuale actuale chiar crede in propriile lozinci, chiar crede ca detine un monopol asupra Binelui.