OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cum v-ati simtit in postura de decorat, de scriitor care a primit saptamina trecuta, de la presedintele Basescu, Meritul Cultural in grad de Mare Ofiter?
E un lucru care inca ma nedumereste, nu stiu ce sa fac cu el si unde sa-l asez. Cind am fost sunat de la Presedintie de catre un consilier, care m-a anuntat de premiu, in mintea mea imediat a aparut intrebarea: il refuz sau il iau? Primul meu gind a fost sa-l refuz. In opinia mea, institutia decoratiilor este astazi discreditata, nu cunosc pe nimeni, din generatia mea, care sa se bucure de o decoratie. Iliescu a dat o gramada de decoratii...

Acum doi ani ati si scris un articol, in Jurnalul national, in care l-ati laudat pe Ioan Grosan, care a refuzat un premiu acordat de presedintele Iliescu.
Mi-a parut rau ca n-am fost si eu atunci decorat de Iliescu, ca sa pot refuza premiul. Cind am aflat ca presedintele Basescu vrea sa-mi acorde o decoratie, am discutat cu sotia mea – care este „consilierul“ meu in toate problemele – si am intrebat-o: ce fac? Refuz sau primesc? Daca refuz, pe ce temei? Sotia mea mi-a spus ca nu prea am motive sa refuz. Am scris in general pozitiv despre Basescu, m-am implicat in campania lui electorala, am avut clipul din seara presedintilor, cind s-au infruntat Basescu si Nastase. „Mergem la Cotroceni“, mi-a spus sotia mea. Asa am ajuns la Cotroceni, intr-o ceremonie care n-a fost deloc ceremonioasa. A fost OK. Basescu a spus doua vorbe cosy, fara nici o pompa.

Ce v-a spus?
Mi-a zis cam asa: cu toata sinceritatea, ma bucur ca, desi nu sint competent in literatura, pot sa dau o distinctie unui om pe care il apreciez. Eu i-am raspuns tot pe un ton de gluma: apreciez la dvs. ca inca nu v-ati ratat sansele sa deveniti un om important in istoria Romaniei. Dupa aceea, am avut o discutie de vreun sfert de ora cu presedintele, cu Nicolae Manolescu, cu Mona Musca, in care au mai intervenit si Dan C. Mihailescu, Ioan T. Morar s.a.

Ati spus ca n-a fost o ceremonie ceremonioasa.
A fost simpatic tot ce s-a intimplat la Cotroceni, nu m-am simtit total penibil. M-am simtit asa dupa aceea, cind m-au sunat o gramada de prieteni ca sa-si bata joc de mine... amical. Vreau sa va spun ca o distinctie ca aceasta nu te valideaza ca scriitor, nu are alt sens decit cel pe care am incercat sa-l subliniez: contactul personal cu presedintele Basescu, o persoana care mie imi spune ceva, o persoana care a aratat ca este un politician atipic, un om mai putin suspect decit altii din clasa noastra politica. Dupa festivitate, a urmat un concert cu Johnny Raducanu si cu Teodora Enache, batrinul Johnny in mare forma. A fost si un mic incident; nu stiu cum i-au cazut ochii pe mine in public si mi-a zis: Dumneata, de ce stai asa de trist? Fii vesel, ai ocazia sa devii celebru spunind peste ani ca ai fost unul din ultimii care l-au vazut in viata pe Johnny Raducanu.


- Eu sint un om cam prapastios

Apropo de ce spune Johnny Raducanu. Am detectat la dvs. o anumita tristete, care a fost exprimata intr-un interviu pe care l-ati acordat ziarului Clujeanul. Vorbiti de volumul De ce iubim femeile si spuneti ca ati devenit o „vedeta mediatizata“ si v-ati pierdut „statutul de scriitor credibil“. Nu e prea aspra aceasta autocaracterizare?
Eu sint un om cam prapastios. De multe ori, dau friu liber unor sentimente care imi vin pe moment. Am fost nelinistit, uneasy e cuvintul, in privinta acestei carti care a facut mult mai multe valuri decit merita si a deplasat accentul privind imaginea mea de sine si imaginea altora despre mine intr-o zona cu totul si cu totul neasteptata. M-am simtit uneori foarte furios ca am scris-o, si mai ales ca am publicat-o.

Nu e tot Mircea Cartarescu in De ce iubim femeile?
Mircea Cartarescu nu e unul singur, si nici un om nu e unul singur. Sint foarte multe fete pe care le poate avea un autor. Bob Dylan are un disc care se numeste Another side of Bob Dylan. Toti avem probleme de multipla personalitate. Altul este autorul Levantului si altul este cel care a scris Orbitor, altul este autorul Postmodernismului romanesc si altul este autorul Enciclopediei zmeilor. Sint diferite fete, care ajung sa fie coerente pentru ca tin de scrisul meu, fara sa fie congruente din punct de vedere valoric. Eu nu le consider pe toate pe acelasi plan. Eu nu cred ca inima, ficatul si degetul mic ale unui om sint pe acelasi plan. Unii autori au carti pe care le considera mai importante, ca niste organe vitale, pe cind alte carti ar fi putut sa nu fie...


- Tot ce pot spera este sa termin Orbitor si sa redebutez

E si cazul volumului De ce iubim femeile? Ar fi putut sa nu fie?
Fara nici o indoiala. De ce iubim femeile a fost o carte circumstantiala, care s-a nascut fara sa fie constienta de ea insasi. Este una dintre putinele mele carti care nu s-au nascut dintr-un proiect de carte, ci dintr-o serie de povestiri si articole pe care le-am scris intr-o perioada cind aveam nevoie de bani. Am cistigat niste bani pentru fiecare povestire din revista Elle. Si eram foarte fericit, pentru ca in acea vreme chiar nu aveam alte surse de existenta. Dar m-am straduit ca povestirile mele sa merite banii acestia. Vreau sa va spun ca a fost teribil de greu sa ma descurc in contextul acelei reviste, care nu era, evident, o revista de literatura. Am incercat sa fabric acele texte la un anumit standard si pentru un anumit public-tinta. Scriam fara sa am in minte cine stie ce mare proiect existential, cu miza adinca. M-am straduit sa povestesc fluent si simpatic, autoironic si tandru, niste lucruri care m-au frapat de-a lungul vietii.

Acum spuneti ca De ce iubim femeile v-a adus „o diminuare drastica a imaginii de autor in ochii confratilor“ si o „izolare“. De ce va simtiti izolat?
Cind o carte se vinde in zeci de mii de exemplare, ceilalti scriitori nu prea agreeaza faptul ca un confrate, care a crescut impreuna cu ei, este scos in fata de un asemenea tiraj absurd.

A functionat invidia?
Nu as zice chiar invidie. Cuvintul invidie te murdareste si pe tine daca il folosesti. Eu as spune ca am simtit uneori, mai degraba, un fel de gelozie literara...

Chiar atit de important sa fie tirajul in relatiile interumane? Sa se produca ruptura din cauza unor tiraje?
Nu vreau sa fac o tragedie din asta. La ora asta nu mai pun accentul pe ce cred confratii mei. Mi-am reacomodat parerile despre carte, mi se pare OK, am recitit-o, nu e o carte de care sa-mi fie rusine, dar nici o carte pe care s-o pretuiesc extraordinar. Este o alta carte a mea si, in nici un caz, nu este o directie pe care m-am hotarit sa merg mai departe. Tot ce pot spera este sa termin Orbitor si apoi sa redebutez, daca pot spune asa.

Ce tiraj a avut De ce iubim femeile?
Sint 100.000 de exemplare puse pe piata; probabil ca s-au vindut, pina la aceasta ora, peste 90.000. Bizareria continua de citeva luni: cartea este in continuare cumparata si solicitata in librarii. Cuvintul care exprima ceea ce simt eu este hybris. Simt ca este un moment important in viata mea, pe care trebuie sa-l inteleg foarte bine, sa-mi dau seama ce vreau sa fac de acum incolo si cum pot sa-mi gestionez si scrisul, si viata, si imaginea. Acum, dupa ce a aparut De ce iubim femeile, stiu mai bine ce vreau si ce nu vreau de la literatura.

Ce vreti si ce nu vreti de la literatura?
Am sa incerc sa-mi recuceresc lipsa de succes de dinainte. Cuvintul succes este foarte alunecos, este unul dintre cele mai bizare cuvinte pe care le-am intilnit. Este o confuzie totala intre succesul pe care il simte un autor si succesul cu care il investesc ceilalti. Orice autor care se respecta simte ca are succes atunci cind ii place ceea ce scrie, cind se simte validat in propriii lui ochi de ceea ce scrie. Pentru un autor, cistigurile financiare, numarul de carti vindute, editura la care a aparut, traducerile pe care le are, toate sint lucruri secundare, gestionate de altii, nu de el insusi. Singurul succes de care el poate vorbi in mod legitim este succesul pe care il are in fata propriilor ochi. Dar asta nu se vede. Din afara se vede imaginea unui ins care publica foarte mult, cistiga bani, este tradus, este solicitat sa dea interviuri, sa apara la televizor... Nu vreau sa par pedant, dar mi-am amintit o vorba a lui Wittgenstein: „a crede“ in fraza „cred ca miine va ploua“ si in fraza „cred in Dumnezeu“ sint doua cuvinte total diferite. La fel si cuvintul succes. E o confuzie totala: ti se atribuie un succes pe care nu ti-l doresti, care te oboseste si te plictiseste. Se presupune ca te bucuri de asta si ca esti mindru de asta. In acelasi timp, nu se observa acea extraordinara bucurie pe care o ai cind iti recitesti o pagina din trecut si spui: foarte misto, eram foarte bun pe vremea aia...

Succesul cu De ce iubim femeile n-a fost total. Virgil Podoaba, in revista Cuvantul, scrie ca este „o carte trista, fara nici o intuitie esentiala si doldora de cliseele mentalului colectiv“.
Il cunosc pe Virgil Podoaba, am stat o data linga el la o petrecere, la Florin Iaru acasa. Mi s-a parut un om foarte dragut, foarte simpatic, nu stiu ce l-a apucat. Asa cum a scris acum, cred ca omul are ceva personal cu mine (erau fraze ad hominem, imi amintesc ceva de genul „un mic poet de prima mina“...). Altfel, fiecare poate sa scrie orice despre oricare carte a mea, eu nu am obiceiul sa raspund. Cred ca exista persoane care au avut altfel de asteptari cind a aparut De ce iubim femeile, asteptari la care cartea nu a putut raspunde. Repet, nu e cartea vietii mele, este o carte pe care am scris-o distrindu-ma si incercind sa fac ceva neobisnuit pentru mine, dar care sa fie si cinstit. E o carte fara metafizica, dar care, in schimb, iti poate aduce doua ore de placere, daca o deschizi fara prejudecati.


- Relatia mea cu aceasta goliciune are relevanta artistica

Domnule Cartarescu, ati publicat acum citiva ani Jurnal I, iar anul trecut Editura Humanitas a lansat Jurnal II. N-ati riscat si nu v-ati expus publicind un jurnal? De ce a trebuit sa-l publicati acum?
Dintre toate cartile mele, Jurnalul a creat cele mai mari neintelegeri. Jurnalul este cartea mea cea mai criticata, fara nici o indoiala, cu cele mai multe cronici negative, multe virulente. Spre comparatie, o carte ca Levantul n-a avut niciodata o cronica negativa. Dar Jurnalul era firesc sa provoace contestari. Atunci cind un om realmente se „dezbraca“ in fata ta, cind apare in gindurile sale cele mai ascunse, nu toate pozitive si luminoase, cu suferintele lui, cu paranoia lui, cu frustrarile lui, cu duiosiile lui, nu toti te vor lauda, nu toti te vor aprecia.

Nu era mai bine sa evitati infruntarea cu cititorii, prin Jurnal, sa evitati criticile si nemultumirile, in asa fel incit sa nu-l publicati?
Eu nu am scris Jurnalul ca sa-l public. Dar Jurnalul este o carte esentiala a mea, e zona aceea din care se hranesc celelalte carti. Multa vreme n-am vrut sa-l public. Abia de citiva ani scriu stiind ca voi publica mai tirziu cele scrise. Pina la un punct, Jurnalul a fost, cum a scris un critic, „lupta mea cu ingerul interior“, m-a ajutat sa supravietuiesc mental si existential si, fara nici o indoiala, m-a ajutat sa-mi construiesc cartile.

Prin Jurnal duceti la bun sfirsit celelalte carti. De ce trebuie facut public, nu poate ramine pe ecranul calculatorului personal?
Eu imi recitesc jurnalele vechi cu diferite intentii: uneori vreau sa regasesc momente importante ale vietii mele, alteori, pentru pura placere a cititului, ca sa vad: eram destept acum 20 de ani?... Scriam mai bine decit astazi? Recitindu-ma astfel, am observat ca, de la un punct incolo, jurnalul meu devine interesant estetic, cel putin in ochii mei. Dupa parerea mea de cititor, si fara nici un orgoliu, mi se pare acum ca jurnalul meu are valoare estetica. Pentru aceasta valoare estetica l-am publicat in primul rind, nu pentru a-mi arata neaparat goliciunea. Sentimentul meu este ca relatia mea cu aceasta goliciune are o relevanta artistica si, prin urmare, este de publicat.
Dan C. Mihailescu, in Dictionarul General al Literaturii Romane, spune despre Jurnalul lui Mircea Cartarescu ca este „o opera dezamagitoare, de self-agent literar, de un egoism etans, nu o data pigmentat megalomanic si meschin“. Poate ca ar fi fost bine sa nu-i oferiti prilejul lui Dan C. Mihailescu sa scrie asemenea rinduri.

Daca i-am reprosat ceva lui Dan C. Mihailescu in aceasta privinta, a fost locul in care el a inserat pasajul acesta, adica intr-un dictionar serios, academic. Atitudinea celui care scrie un articol de dictionar ar trebui sa fie mai obiectiva. In rest, ce sa zic? Dan C. Mihailescu mi-e foarte bun prieten, am foarte multe amintiri ale unor discutii pasionante cu el, a scris mai demult unele dintre cele mai frumoase lucruri despre cartile mele. La rindul meu, am multa admiratie pentru scrisul lui. Omului nu i-a placut Jurnalul, n-am ce sa-i fac, era dreptul lui sa-si spuna parerea.


- Te simti mai viu cind esti si laudat, dar si injurat

Am facut un interviu cu Livius Ciocarlie, care spunea ca suferiti pentru fiecare rind dintr-o cronica ce va este dedicata. Domnule Cartarescu, de ce suferiti atit de tare?
Nu mai sufar atit de mult, m-am mai inteleptit cu vremea. Mult timp am suferit pentru fiecare afirmatie negativa. Ma simteam ulcerat pe dinauntru. O cronica negativa la o carte in care eu credeam mi se parea un act de extraordinara rea-vointa din partea celui care o scria. Ma gindeam: cum Dumnezeu, omul asta nu vede care au fost intentiile mele? Unele cronici mi se pareau niste rastalmaciri totale. De fapt, cele mai multe nu erau scrise pentru a-mi face mie rau, personal; criticii participa, si ei, la jocuri de interese normale, contextuale, care se incheaga si se destrama permanent. Unii critici, dintr-un motiv sau altul, din incompatibilitate cu scrisul meu, din oboseala, din graba sau din motive conjuncturale, ca acela ca ma socoteau dintr-un grup advers, au scris negativ despre mine. Si eu am scris, si in Jurnal si in alte locuri, destule lucruri neplacute despre insi fata de care nu aveam repulsie, pe care nu-i uram si nu-i dispretuiam. Pur si simplu, asa s-a intimplat...
Erati ulcerat de ce se scria despre dvs. pina cu zece ani in urma?
Pina cu doi-trei ani in urma...
Cum s-a produs inteleptirea?
Asa cum m-am implinit la corp in ultimii doi ani, asa cum nu prea mai arat a june adolescinte, asa cum ma apropii de 50 de ani – cam tot asa s-a produs inteleptirea. Rasturnari bruste sau schimbari mai lente in anumite puncte ale vietii pot sa-ti relativizeze lucrurile. Nu doar virsta a contat, ci si distanta fata de oameni si de locuri. Am trait foarte mult in strainatate in ultima perioada. De fapt, in ultimii trei-patru ani am trait mai mult in strainatate decit in Romania. Zgomotul si furia de aici s-au mai estompat, marile furtuni intr-un pahar cu apa au ajuns mai greu pina la mine. Am inceput sa-mi dau seama ca traiam prea aproape de vinzoleala ideologica de aici, de tabere, de grupuri, eram atit de virit in toate povestile pina de curind incit, ca toata lumea din viata culturala, eram si eu o victima. Fiecare dintre noi este, in lumea culturala, o victima. Noi ii vinam pe altii si altii ne vineaza pe noi. Fiind mai departe de Romania, intr-o lume mai aseptica, mai lipsita de stres, am inceput sa relativizez toate lucrurile. La ora asta sint mai impacat cu mine decit altadata.

Mircea Cartarescu, chiar daca ati avut si cronici negative, nu va simtiti un rasfatat al literaturii romane?
Uite cum se vad lucrurile dinspre mine: obiectiv vorbind, nu cred ca a existat vreun scriitor roman care sa fi avut atitea cronici negative ca mine. Sint azi scriitori romani de mare anvergura care au, pe buna dreptate, numai receptare pozitiva. Ma refer la Mircea Ivanescu, la Mircea Horia Simionescu, la Emil Brumaru. Cine, in toate mintile fiind, l-ar contesta pe Brumaru? Vad ca acum cineva l-a contestat pe Foarta: mi se pare halucinant! In schimb, eu am avut in ultimii zece ani tone de cronici negative. Lucrul acesta este confortabil si inconfortabil. Omeneste vorbind, am suferit foarte mult din cauza lor. O senzatie de confort am totusi acum: ma gindesc ca e bine sa fii controversat. Intr-un fel, parca te simti mai viu cind esti si laudat, dar si injurat.

Rasfatat nu mai sinteti?
Nu, deloc. M-am simtit un rasfatat pina in clipa cind mi-a aparut Postmodernismul romanesc. Pe vremuri ne injura Eugen Barbu in Saptamina, fireste, dar asta nu conta. Criticii adevarati ne laudau pe toti optzecistii, eram niste rasfatati, niste copii prodigiosi ai literaturii. Dar, de la un punct incolo, eu n-am mai fost rasfatat de critica. Am fost favorizat in alt fel, de pilda fiindca am avut un editor, pe Gabriel Liiceanu, care a crezut intotdeauna in mine, asta a fost un mare noroc. Dar n-am fost niciodata menajat, se vede asta si in ultimele luni, din reactii ca a lui Virgil Podoaba sau a lui Daniel Cristea-Enache, care a pus o carte a mea la cele mai proaste carti ale anului trecut. Parerile sint foarte impartite in privinta scrisului meu, cum se intimpla, de obicei, in cazul unui autor mult mai tinar.


- Fara indoiala ca am accese paranoice, citeodata

De aici si o anume retragere, o autoretragere, o autoizolare impusa?
Fara indoiala ca am accese paranoice, citeodata. Mi le cunosc, mi le recunosc prea bine. In acele momente mi se pare ca trec printr-o catastrofa totala, ca toata lumea ma vineaza. Dar stiti cum se zice: faptul ca esti paranoic nu inseamna ca nu umbla toti sa-ti ia gitul... Chiar am simtit o puternica raceala a lumii literare, asa cum v-am spus, dupa ce am publicat Postmodernismul romanesc si Jurnalele. In rest, cred ca a fost mai mult inclinatia mea catre exagerare, catre a vedea totul in negru. Vreau sa va spun un lucru: eu imi doresc sincer sa am prieteni peste tot in lumea literara, fac eforturi mari pentru asta, asa incit sint acum in situatia inconfortabila, dar multumitoare pentru mine, sa am prieteni in grupuri si tabere diferite, ba chiar invrajbite de-a dreptul. Cred ca te poti bucura de un om inteligent, lasind deoparte orice ideologie.


- O chestiune de onoare si un pariu

Acum o luna am citit in Jurnalul national un text in care spuneati ca trebuie sa terminati Orbitor, nu pentru cititori, care ar putea sa cumpere cartea si sa o uite in biblioteca, ci din onoarea actului de a scrie. Va fac o placere si va intreb: de ce conteaza atit de mult Orbitor?
Chiar imi faceti o placere. Am in prezent sentimentul ca daca termin Orbitor mi-am platit biletul in viata asta. Nu pentru ca dau o importanta exagerata cartii asteia, ci pentru ca ea incheie o lunga etapa din viata mea. In linii mari, am incheiat o alta etapa cu Levantul, am simtit ca am terminat cu un anumit gen de atmosfera literara si interioara. Iar acum simt acelasi lucru cu Orbitor: simt ca inca un cerc al vietii se va incheia. Pentru mine, prioritatea absoluta a destinului meu literar este, acum, sa termin Orbitor. Mai am de lucru cam un an de zile. Vreau sa pot apoi, cum v-am spus la inceput, redebuta. Am foarte multe idei si planuri pe care nu le pot incepe pentru ca ma impiedica faptul ca n-am terminat Orbitor. Fac din asta nu numai o chestiune de onoare si un pariu, ci si o necesitate practica absoluta. Stau incurcat in santierul asta foarte mare, care imi consuma toate resursele si toata energia. Am, cred eu, idei mai noi si mai ciudate, mai distractive pentru mine, pe care nu le pot incepe. Vreau sa redebutez, as vrea sa fie ceva cu totul neasteptat, pentru mine in primul rind, sa ma mai surprind o data, sa mai ramin cu gura cascata fata de mine insumi.

S-a intimplat asta, sa ramineti cu gura cascata in fata unei carti pe care ati scris-o?
Da, s-a intimplat de vreo doua-trei ori. Cind am terminat Levantul, in orice caz. Levantul e o carte pe care am scris-o, de la un capat la altul, fara stersaturi si fara reveniri asupra textului. Pastrez manuscrisul doveditor.

Ati fost intr-o stare de transa?
Da. Am facut asta intr-un an si jumatate, scriind constant in fiecare zi, leganind cu o mina caruciorul fetitei si cu cealalta batind la masina. Cind am terminat Levantul, nu mi-a venit sa cred, fiindca fusese, initial, un fel de gluma. Tot ce scriam citeam la cenaclul lui Crohmalniceanu, lumea hahaia, se distra, si eu mergeam mai departe. Nici o clipa n-am crezut ca voi termina Levantul, si nici cei carora le citeam fragmente din el n-o credeau.

A fost ambitia dvs. sa va apucati de comentariu politic, sa aratati ca nu sinteti astenic si deprimat, izolat si suferind?
Totul a pornit tot de la Dan C. Mihailescu. In cronica la Jurnal I spunea despre mine: iata un om care nu sufera pentru nimic din ceea ce suferim cu totii, care trece prin viata numai cu planuri literare, fara sa se uite la mizeria din jur, la mizeria politica si la lupta extraordinara cu trecutul. Mi-am dat seama ca avea dreptate. Sigur, eu, ca un cetatean obisnuit, ma implicasem, am fost si in Piata Universitatii, am stat doua luni acolo, am inghetat acolo si ziua, si noaptea, zornaind la chei si strigind: „Securistii-n mina/ sa ne dea lumina“... Am fost la vot intotdeauna si cred ca am votat OK. Dar aveam o problema, una a intregii mele generatii. Noi am fost niste copii in perioada ceausista, eram atit de innebuniti de literatura, incit politica nu ne interesa. In vremea aceea, sa fii apolitic era cu totul altceva decit ce zice acum Eugen Simion, cind vorbeste de apolitism. Pe vremea comunismului, era un merit sa fii apolitic – insemna ca nu aveai nici o legatura cu politica partidului. Noi ne bucuram sa fim apolitici, eram un grup de tineri care ii adulau pe Nicolae Manolescu, pe Eugen Simion, pe Mircea Martin etc. Acestia ne spuneau tot timpul: stati linistiti si faceti literatura. Fireste ca acum ne punem cenusa in cap ca nu am fost disidenti. Noi am preferat sa facem poezie, poate ca a fost o iluzie. Si acest trecut al meu s-a revarsat si peste primii ani de dupa 1989.

A fost o inertie citiva ani?
Da, din pacate m-am lasat pacalit la inceput de Iliescu si de Petre Roman, mi-au trebuit vreo trei luni de zile sa-mi dau seama ce se intimpla. Eram atit de naiv pe atunci, incit orice fata zimbitoare mi se parea mai buna decit ce a fost inainte. Incetul cu incetul mi-am dat seama pe ce lume traiesc. Cind mi s-a dat ocazia, am inceput sa scriu. A fost un concurs de imprejurari.
Marius Tuca v-a dat un telefon si v-a propus sa scrieti la Jurnalul national.
Asa a fost. I-am spus ca accept sa scriu cind mi-a spus cu cit ma plateste. Era o suma de trei sau de patru ori mai mare decit salariul meu de la Facultate, singura mea sursa de existenta in acel moment. Chiar si astazi nu banii de pe urma volumului De ce iubim femeile sint sursa mea de supravietuire, ci onorariul de la Jurnalul national. Rubrica pe care o tin acolo, in fiecare marti, o privesc cu foarte mare seriozitate. Daca tot am un patratel de hirtie pe care pot sa-l mizgalesc, m-am gindit sa fac ceva cum trebuie, sa fac niste articole pe care sa le poata citi toti cititorii ziarului, sa nu fie in nici un caz ceva elitist si ermetic.

Textele din Jurnalul national, strinse si in volumul Baroane!, cred ca au fost forma dvs. de a arata opiniei publice ca sinteti un foarte bun comentator de moravuri politice, surprindeti esentialul dintr-o viata politica amestecata si mizerabila. Veti continua, va place sa scrieti astfel de texte?
Va multumesc foarte mult pentru apreciere. Incerc sa ma fac inteles de catre publicul pentru care scriu, oricare ar fi el. In Jurnalul national nu scriu pentru lumea culturala sau lumea literara. Nu am pretentia sa fie niste texte importante literar. Pretentia mea este sa scriu atit de simplu incit omul cu bun simt sa inteleaga si, daca se poate, sa-si insuseasca parerile mele, ca si cind acestea ar pluti in aer, fara sa se stie de unde vin. Vreau sa va spun, fara sa ma laud, ca de multe ori m-am trezit citat de alti jurnalisti, am vazut ca ideile mele sint preluate, mai mult sau mai putin constient. Unii dintre cei atacati mi-au raspuns. Am fost foarte multumit cind mi-a raspuns, de pilda,
Adrian Severin, atunci mi-am dat seama ca e important ce scriu acolo.

Intrebarea era: continuati?
Da, imi place. Acum citesc toate ziarele ca sa fiu la zi cu evenimentele. In general, alternez subiecte legate de evenimente imediate (scriu textul duminica seara sau luni dimineata, vreau sa fiu pe eveniment) cu texte general culturale, chiar si cu povestioare, mici portrete etc.

Nu credeti ca ati avut o premonitie cu textul Baroane!, aparut in campania electorala, text dedicat lui Adrian Nastase?
M-am cam plictisit de personajul asta. Nu cred ca mai este ceva de spus. Tot ce s-a spus se confirma in fiecare zi. Nastase m-a fascinat, mi s-a parut un personaj demn de „adevaratii Arnoteni“ ai lui Mateiu Caragiale, un personaj incredibil in planul realitatii, care are mereu si mereu si mereu alte surprize pentru toata lumea. Surprizele au ramas, insa, in aceeasi zona, au devenit pur cantitative. Adrian Nastase va ramine mereu cel care este, am obosit pina si sa-l injur...


- Oameni care se respecta, care polemizeaza, dar cu decenta

Am informatii ca ati fost acum trei saptamini la Cluj, invitat de Phantasma, centrul de studii condus de Corin Braga si Ruxandra Cesereanu, si de Facultatea de Litere din Cluj. Oamenii de acolo spun ca, la intilnirea cu dvs., a fost, de fiecare data, cite un amfiteatru arhiplin, cu lume care s-a calcat pe picioare.

N-aveti impresia ca lumea culturala ar trebui sa priveasca mai mult spre provincie?
Ma simt foarte bine in provincie, acolo oamenii ma cunosc mai putin, au mai putine de impartit cu mine. Eu ii cunosc si mai putin, nu stiu si nici nu ma intereseaza care sint ricile lor locale. Cred ca nu doar eu ma simt mai bine acolo, ci ca toata lumea se simte mai bine cind primeste cite-un invitat din alta parte. Clujul nu este provincie, este un oras european. Ai sentimentul ca este mult mai frumoasa si mai decenta lumea culturala de acolo, ca oamenii sint mai prieteni unii cu altii. Dupa aceea, se poate intimpla sa vina cineva si sa-ti spuna: esti naiv, sa vezi ce se maninca astia intre ei, mai ceva ca la Bucuresti! Dar, cind tu mergi acolo, oamenii au o sfiala fata de tine. Asa ca ai senzatia – la care eu tin, care imi place, chiar daca este falsa – ca ai descoperit o lume ideala, asa cum ar trebui sa fie in cultura, cu oameni care se respecta, care polemizeaza, dar cu decenta. Imi face mare placere sa ies din Bucuresti, am fost in ultima vreme la Cluj, la Arad, la Timisoara. La Cluj, cind am fost invitat pentru o conferinta la grupul Phantasma, simteam ca mi se stringe stomacul de emotie cind am inceput sa vorbesc. Si a fost extraordinar sa pot discuta cu acesti tineri teoreticieni foarte seriosi, pe care stiam ca nu-i imbeti cu apa rece.

Dati-mi voie sa inchid cercul. In De ce iubim femeile aveti un text intitulat Zaraza. V-ar fi placut sa o intilniti, sa o cunoasteti pe Zaraza?
Greu lucru imi cereti. Nu cred ca e cazul sa spun ca va referiti nu doar la poveste, la Cristian Vasile, cel care a iubit-o, la tangoul cu acelasi nume. Cred ca va referiti la personaj, la Zaraza, la acea tiganca aspra, „femeie cu buze de barbat“... Ei bine, nu e genul meu: sincer sa fiu, mi-ar fi teribil de frica de ea, cred ca m-ar devora fara nici un fel de probleme. Eu sint un ins sfios, fara succes la femei in toata viata mea, asa incit niciodata, nici daca ar fi atrasa de popularitatea mea literara, n-ar fi putut exista vreun comert sentimental, emotional sau sexual intre noi.


„Am o foarte mare dorinta sa exist in spatiul european“

As vrea sa lamurim o problema, care tot circula in lumea literara. Se spune asa: Cartarescu are ifose, are un anumit rasfat, iar toata deprimarea pe care o exprima este, de multe ori, falsa. Ce le puteti spune celor care fac aceste afirmatii?
Eu nu le pot spune nimic. Cei care spun aceste lucruri au o parere deja formata despre mine, nu se mai poate spune nimic pe deasupra. As fi lipsit de simt critic daca as spune: astea sint timpenii, sint pur si simplu gresit inteles. Poate ca, din afara, asa pare. De multe ori un om foarte retras, care nu merge la Uniunea Scriitorilor niciodata, care nu se arata in public decit foarte rar si care nu traieste intr-un mediu de scriitori poate parea ca ii dispretuieste pe ceilalti, ca are o imagine de sine superlativa, ca se crede cel mai tare din parcare. Stiu ca n-am sa conving pe nimeni daca spun ca nu este adevarat. Sint, insa, foarte fericit ca exista si oameni care cred altfel. Ma bucura extraordinar de mult prietenia mea cu Stefan Agopian, cu Gabriela Adamesteanu, cu Gabriel Liiceanu, cu Ioana Parvulescu, cu Ion Muresan, cu Foarta, cu Brumaru, cu Mircea Horia Simionescu sau cu Florin Iaru (printre atitia altii), despre care sint convins ca nu au despre mine parerea „care tot circula in lumea literara“. Sint oameni pe care ii pot admira si ii pot si iubi, in acelasi timp. Cind am fost la Les Belles Etrangères, cu grupul celor 12 autori, va dau cuvintul meu ca cel mai tare m-a bucurat faptul ca m-am intilnit cu scriitori din Romania pe care nu-i mai vazusem, pe unii, de decenii – pe Ion Muresan nu-l mai vazusem de 20 de ani, pe Marta Petreu la fel. Eu cred ca autorii care conteaza in Romania, poate cu o exceptie sau doua, au respect si afectiune unii fata de altii.

Ati fost profesor la gimnaziu. Inainte de 1989 ati predat la Scoala generala nr. 41 din Bucuresti, dupa 1991 ati devenit cadru didactic la Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti. Cum era la Scoala generala nr. 41, ce copii aveati, unde era scoala aceea?
In 1980 am terminat facultatea si am fost repartizat la capatul cartierului Colentina. Am avut mare noroc, toti absolventii din anii dinainte, ca si cei de dupa mine fusesera repartizati la tara. In 1980 au fost insa posturi la marginea Bucurestiului. Si am luat acest post la o scoala din capatul Colentinei, chiar inaintea Podului Voluntari. Acolo era un amestec de sat traditional si de mahala decenta. Oamenii erau saraci si cumsecade, imi spuneau de fiecare data despre odraslele lor: „trageti-i peste ceafa, domn profesor, daca nu e cuminte, va dau eu voie“. Copiii erau sfiosi si linistiti, unii extraordinar de draguti. Imi aduc aminte de o tigancusa din clasa a VIII-a, care era cea mai buna eleva din scoala; traia in conditii absolut mizerabile acasa, era, cum se zice, o floare de maidan. Nu avusese decit note de zece pina in clasa a VIII-a, cind a luat si premiul I pe tara la un concurs de poezie. Nu stiu ce s-a mai intimplat cu ea dupa aceea... Cu unii dintre fostii elevi sint in corespondenta, imi mai scriu, imi trimit fotografii de atunci. Au fost ani foarte buni, faceam patru ore la scoala, iar apoi toata ziua era a mea. Am fost profesor acolo intre 24 si 33 de ani ai mei, in cea mai tacanita perioada a tineretii. Atunci i-am cunoscut pe toti prietenii mei optzecisti, pe Florin Iaru, pe Traian T. Cosovei, pe bietii Ion Stratan si Mariana Marian, pe Cristian Teodorescu – cu el sint prieten de pe vremea cind am facut impreuna armata –, pe Mircea Nedelciu... Acea perioada a insemnat, pentru noi, anii nebuni. Era mizerie, era comunism, era cenusiul cotidian, insa pe noi ne interesa literatura si traiam numai in literatura.

Cum sint astazi studentii, cit de interesati sint de literatura cei de la Litere?
In fiecare grupa sint, de obicei, vreo patru-cinci oameni interesati de literatura. Asta cind ai noroc. In general, cei care vin la Facultatea de Litere nu vin pentru literatura. Vin pentru alte lucruri: exista un post pastrat pentru ei in satul de unde provin, ii intereseaza lingvistica sau au venit la Litere pentru ca nu se da matematica la admitere. In general, e o iluzie ca studentii de la Litere sint mai interesati de literatura decit cei de la Politehnica, sa zicem. Dar, in fiecare grupa, cum spuneam, exista de obicei citiva cu ambitii literare, care vor sa faca fie critica, fie poezie sau proza. De asta e esential pentru o astfel de facultate sa existe acolo un cenaclu care sa gireze oamenii tineri, sa-i scoata in evidenta si, daca se poate, sa-i sustina in continuare. Cei mai multi dintre cei care scriu astazi literatura au iesit din Facultatile de Litere, de la Bucuresti, Iasi, Timisoara sau Cluj.

Care ar fi miza lui Mircea Cartarescu, mai departe?
Am, de multi ani, o foarte mare dorinta sa exist in spatiul european. Sper ca multi alti autori romani au si ei aceasta dorinta. Parerea mea este ca am ajuns la momentul cind trebuie sa iesim in afara, sa dovedim ca sintem o literatura europeana normala si fara complexe. Si prin intrarea noastra in Uniunea Europeana, si prin initiativa Institutului Cultural Roman, care va incerca sa traduca 20 de autori romani, ceva pare a se schimba. Cred ca este momentul ca un grup de scriitori, cum a fost si cel din Les Belles Etrangères, sa fie prezenti in peisajul imaginar al continentului european. Cred ca este momentul sa existe in lume si alti citiva scriitori romani, traitori in Romania, pe linga cei stabiliti in strainatate, precum Norman Manea, Gabriela Melinescu sau Andrei Codrescu, si care se bucura de o binemeritata faima.

La acest moment, o izbinda a scriitorilor romani in Occident nu este totusi o iluzie?
Este intr-adevar extraordinar de greu. Ai de infruntat toate prejudecatile Vestului fata de Romania, pe de o parte. Si apoi lipsa de repere fata de cultura romana. Multi occidentali cred ca autorii romani scriu despre o tara obscura, cu o istorie necunoscuta, ca sint ancorati in folclorul local si alte clisee de acest fel. De fapt, literatura romana este practic in intregime moderna si a fost asa de o suta de ani incoace. Exista o serie densa de astfel de mituri, care functioneaza la editorul si la publicul occidental. Dar nu este imposibil de spart zidul indiferentei. Important e sa apara mai intii cartile, si apoi sa vedem care este situatia receptarii. Acum a iesit Gabriela Adamesteanu la Gallimard, si cartea ei a fost foarte apreciata de critica. A fost publicat in Franta si Dan Lungu. A iesit si Cecilia Stefanescu, mi-au iesit si mie citeva carti. Eu cred ca se poate. Nu vom deveni poate dintr-o data staruri ale literaturii europene, dar macar sa ne dorim asta. Daca ne-o dorim cu adevarat, cindva o sa se-ntimple.