OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un dialog cu Magdalena BOIANGIU, Cristina MODREANU, Iulia POPOVICI si Eugenia Anca ROTESCU

Un spectacol surprinzator prin noutatea si nota de originalitate stilistica, Sado-Maso Blues Bar a fost dezvoltat in urma parteneriatului dintre dramAcum si Teatrul Foarte Mic, care s-a angajat sa produca unul dintre textele cistigatoare la dramAcum3. Textul ii apartine Mariei Manolescu, regia, Gianinei Carbunariu, scenografia e semnata de Andu Dumitrescu, iar coregrafia, de Carmen Cotofana. Din distributie fac parte Rolando Matsangos, Virgil Aioanei si Adrian Anghel, cu Paula Gherghe si Maria Obretin in aparitii episodice.

Iulia POPOVICI: N-am mai avut de mult ocazia sa vorbim despre un spectacol atit de experimental si de complex din punctul de vedere al constructiei ca Sado-Maso Blues Bar.

Eugenia Anca ROTESCU: Asa cum l-am vazut eu, intr-o seara fara critici si aproape fara invitati, el era un spectacol pentru toata lumea, de toate virstele (dar mai ales tineri), un public care reactiona foarte bine la provocarile spectacolului. Poate mai mult decit la cele ale piesei, care mie nu mi se pare chiar cea mai implinita mostra de dramaturgie noua pe care am intilnit-o pe scena.
Cristina MODREANU: Unul dintre meritele spectacolului (are mai multe) e tocmai faptul ca poate sa impace pretentii de tot felul, de la cele ale criticilor, mai sofisticate, sa zicem, la cele ale spectatorilor „civili“. Cind am vazut eu Sado-Maso, era chiar un public obisnuit, care, la prima scena in care actorii ies in strada, a inceput sa protesteze: „Unde pleaca astia, ei ies si pe mine ma lasa aici?!“. Stiau cam ce-ar trebui sa li se intimple la teatru, dar erau total bulversati de ce li se petrecea acolo.
Magdalena BOIANGIU: Eu n-as sti sa fac o distinctie atit de clara intre piesa si spectacol, cred ca ele se imbuca mai bine decit ni se pare noua cind le analizam. Motivul pentru care stam acum de vorba e ca tuturor ni se pare ca nu e vorba de o montare oarecare, inca un text scris de un autor tinar, pus in scena de un regizor tinar.

In primul rind, reprezinta o continuitate in preocuparile Gianinei Carbunariu, exista o seama de legaturi intre ceea ce se intimpla in Stop the Tempo si ceea ce se petrece aici. Aceasta polarizare a interesului publicului, fie el cunoscator sau mai putin, tine cert de talentul autoarei, de felul cum stie sa construiasca personajele, sa conduca un conflict. Povestea te tine pentru ca, spre deosebire de multe spectacole pe care le vedem, atunci cind le parasim, personajele sint altfel decit le-am gasit. Li s-a intimplat ceva, sub ochii nostri. Asta a scris Maria Manolescu, poate nu cu maxima sofisticare, si a ajutat-o mult, e adevarat, felul in care Gianina a montat textul. Ceea ce e important, bun, cald in acest spectacol despre niste oameni care noua ne sint cu totul straini, cu care nu mergem niciodata la bere, e tocmai aceasta evolutie a lor, felul in care se ajuta unul pe celalalt sa-si strapunga carapacea si sa se arate asa cum sint. Pentru asta mergem la teatru, sa vedem astfel de lucruri, chiar daca nu ni se intimpla foarte des. Putem discuta despre noutate, dar ce e important in spectacol e ceea ce e vechi, felul de a descoperi cum sint oamenii, ce e in sufletul lor.

Iulia POPOVICI: Trebuie sa spun ca, citind eu textul (in versiunea de spectacol, sa zicem), mi se pare destul de interesant faptul ca exista o distanta sensibila intre optiunea de spectacol si deschiderile estetice pe care le ofera piesa in sine. Printre altele, spre deosebire de majoritatea montarilor de text nou pe care le vedem, Sado-Maso Blues Bar nu e un spectacol de text. Din punctul meu de vedere, unul dintre motive e ca aici marca stilistica a regizorului e mai puternica decit cea a autorului.
E.A.R.: Reticentele mele in privinta textului vin (si) din aceea ca, spre deosebire de voi, mie mi se mai intimpla sa merg la bere cu personaje ca cele din piesa, pentru ca dezvolt proiecte de teatru social si educational care li se adreseaza tocmai lor. Tocmai de aceea mi se pare ca piesa are niste scaderi si o seama de lucruri greu de crezut si acceptat. Daca traim intr-o lume in care proiectiile idealiste nu bat realitatea, cred ca sansele de reintegrare dupa o experienta carcerala sint infatisate cam prea optimist in Sado-Maso.
M.B.: Nu cred ca e treaba teatrului sa ne spuna care sint sansele. Bucuria pe care ti-o da textul e cea a existentei, totusi, a acestor sanse. Asta e teatrul, arta de a minti, de a inveli in staniol o realitate oribila, totul depinde cum o faci.
E.A.R.: Eu prefer, insa, modul in care o asemenea realitate e filtrata artistic in Stop the Tempo, de pilda.

I.P.: Diferenta intre Sado-Maso... si Stop the Tempo, mady-baby.edu sau Eu cind vreau sa fluier, fluier al Andreei Valean (alta piesa care vorbeste despre lumea carcerala) e ca textul Mariei Manolescu nu pleaca de la o premisa documentara ori macar realista.
C.M.: Si eu am avut ceva retineri fata de constructia personajelor si de veridicitatea lor, mai ales fata de transformarea lor in scenele de flashback, in care jucau alte virste, alte sexe. Dar textul mi se pare un punct de pornire pentru ceva mult mai important. Ce conteaza mai ales este spectacolul, care marcheaza un moment foarte curajos, si in cariera relativ scurta, dar spectaculoasa a Gianinei Carbunariu, si in raport cu anterioarele ei montari. E un pas inainte care dovedeste ca are viziune, ca trece de etapa bunei puneri in valoare a textului, cu mici interventii personale, la care se opresc cei mai multi dintre colegii ei de generatie. Acest spectacol marcheaza o gindire diferita (sau poate asta e speranta criticului...), e unul dintre putinele de la noi care s-ar putea inscrie in curentul care in spatiul european se numeste teatru postdramatic. Ceea ce face Gianina imprumuta metode din zona artelor vizuale, un lucru cu care ar trebui sa ne intilnim mai des, iar felul in care sparge conventia spatiului de joc e un punct important in evolutia teatrului de acum.

Ma refer la felul in care iese in oras, o chestie curajoasa, cu sens, care mareste spectaculos audienta.
M.B.: Te tulbura, te pune in situatia de a nu mai ramine pasiv. Cum e? Noi sintem in sala, stam pe scaun; in fata noastra e o scena, plasata, de fapt, in vitrina de la Teatrul Foarte Mic. La inceputul spectacolului, vitrina e acoperita cu jaluzele, care apoi se ridica. Si asa se petrece acel lucru despre care spuneam ca te tulbura: pe de o parte, noi, spectatorii, ii vedem pe actori jucind, pe de alta parte, in planul doi il vedem pe trecatorii de pe bulevard, care vad si ei ca ceva se petrece intr-o vitrina, se opresc sa se uite mai bine, si dintr-odata nu mai stim: care e realitatea in care traim, cea de pe scaunul unde am fost asezati, cea de pe scena, cea de pe bulevard? Realitatile noastre se suprapun, iar asta creeaza o stare de empatie cu spectacolul extraordinara.

I.P.: Cind Cristina vorbea despre relatia cu artele vizuale, tocmai ma gindeam ca Sado-Maso Blues Bar e spectacolul cel mai apropiat de ideea de performance pe care l-am vazut recent in Romania. Iar asta tine si de stilistica jocului actorilor, care ajung sa interpreteze mai multe personaje intr-un ritm destul de naucitor.
M.B.: Da, numai ca aici intervine o problema, si chiar una importanta. Ca sa poti trece prin vietile mai multor personaje cu lejeritatea cu care o face, de pilda, Georg Peetz in Judecata lui Hausvater (pe care majoritatea dintre noi au vazut-o), iti trebuie foarte mult talent. Daca nu-l ai, stii ca nu poti si se vede, atunci sint de acord cu Cristina si am si eu obiectii. Vezi ce vrea, intelegi, dar nu iese. Ca actor, iti trebuie virtuozitate si experienta pentru astfel de treceri.
Pe de alta parte, mie mi se pare foarte interesanta, in spectacol, alaturarea corpului viu de corpul artificial. Asta potenteaza corpul viu, corpul care se transforma.
E.A.R.: Sa fiu sincera, trecerile in alt corp si alta virsta nu m-au deranjat, asa cum erau facute, pentru ca le-am citit ca si cum ei si-ar fi imaginat si si-ar fi amintit de aceste lucruri in alte date decit cele fizice, reale, in care s-au intimplat.

I.P.: De altfel, de fiecare data cind unul dintre personaje e implicat in povestea de flashback, el nu se joaca niciodata pe sine insusi.
C.M.: Si fictiunea, si spatiul de joc sint structurate pe mai multe planuri. Iar intr-un mod foarte subtil si nederanjant, Gianina Carbunariu aminteste cu acest spectacol una dintre directiile dramAcum, cea care se refera la deschiderea teatrului catre societate, a centrului catre margine. Asta e poetica evidenta a spectacolului.
M.B.: Trebuie sa avem parte de un teatru care sa le aminteasca oamenilor ca exista si alte lucruri in afara de gropi si injuraturi, ca viata poate fi traita si e traita si altfel.
I.P.: Ideea asta a marginii in cautare si asteptare de teatru are, totusi, o aura usor mitologica. Experienta ar trebui sa ne spuna ca un spectacol ca Sado-Maso… avea mult mai putine sanse de impact undeva, in cartiere, decit are la Universitate. E un proces dificil sa ajungi in inima si la inima comunitatilor de periferie.

M.B.: Ce mi se pare insa grav e faptul ca nu exista o solidaritate a comunitatii teatrale fata de astfel de lucruri.
E.A.R.: Si, mai ales, ca nu exista o politica teatrala, culturala, in general, care sa sustina initiativele de implicare sociala.
M.B.: Trebuie sa facem, insa, amendamentul ca acest fel de teatru nu e singurul si ar face bine sa nu devina unicul mod de a face spectacole.
I.P.: Revenind, acesta nu e nici singurul mod in care Gianina Carbunariu insasi face teatru. Cum vedeti relatia dintre Sado-Maso Blues Bar si celelalte spectacole ale ei?
E.A.R.: Surpriza a fost, la mine, pe jumatate. Ma asteptam ca Gianina sa ma surprinda o data in plus. Dincolo de multele lui calitati, Stop the Tempo are marele merit de a fi fost gindit pentru spatiul in care a fost jucat, fara sa incerce sa transforme Green Hours intr-un teatru ca toate teatrele, doar ca mai mic. Eram convinsa ca si acum va gasi o formula surprinzatoare.
C.M.: Unul din lucrurile care-o face pe ea un regizor cu forta, nu doar cu talent, e capacitatea de a transforma fiecare spatiu in care lucreaza in modul cel mai reprezentativ spectacolului.

M.B.: Eu sint fascinata de modul in care Gianina reuseste sa prezinte in profunzime preocuparile unei generatii, evolutia acestei generatii de la centru spre margini si de la margini spre centru, in asa fel incit arde distantele dintre noi si aceasta generatie.
E.A.R.: Eu, una, astept cu o mare curiozitate toate spectacolele Gianinei.
I.P.: Atunci cum iti explici totusi ca textele si montarile ei n-au fost receptate la importanta pe care se pare ca noi le-o dam?
C.M.: Cred ca directia o da, de fapt, reflectia teoretica asupra fenomenului.
Gianina e privita cumva excentric in teatrul romanesc, inclusiv de catre critici, ma tem. Cite cronici s-au scris la mady-baby.edu? Citeva. Impactul Gianinei Carbunariu se vede, acum, mai degraba in strainatate.
M.B.: Mediul teatral a fost, la noi, mult mai deschis fata de Radu Afrim, poate pentru ca e el insusi un personaj.
E.A.R.: Pe cind Gianina, sa nu uitam, nu a invadat nici marile scene ale tarii.
C.M.: E pacat ca un regizor intr-o asemenea forma creativa trebuie sa lucreze intr-un regim mereu de low budget si in conditii de aproape clandestinitate.