OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan C. MIHAILESCU
Literatura romana in postceausism. II.
Proza. Prezentul ca dezumanizare
Editura Polirom, Colectia „Collegium“, Iasi, 2006, 390 p.

Ar fi extraordinar daca am avea, data fiind conditia ingrata a culturii romane actuale, mai multi pledanti ai cauzei literaturii cu constiinta, cu vointa de implicare, cu pasiunea si cu verva lui Dan C. Mihailescu. in cronicile sale din revista 22 (in perioada 1994-2000), din Idei in dialog sau din Ziarul de duminica, in aparitiile sale la televiziune, la Omul care aduce cartea ori cu alte ocazii, D.C.M. ofera spectacolul unei personalitati extrem de vii, de mobile, capabile sa se implice afectiv in fiecare din frazele-i alerte, sacadate, persuasive, bruiate de simpatice bilbiieli evaluative.

Scrie/vorbeste cu patos, explicatiile sale recurg la o gesticulatie sangvino-colerica, pitorescul contextualizarilor seduce, iar demonstratiile, oricit de sofistice, sfirsesc prin a convinge, gratie impetuozitatii „in direct“ a cronicarului. Cind sfatos, cind amenintator, cind impartind zimbete si indulgente, cind lovind pedagogic cu nuielusa in stinga si in dreapta, acesta stie sa intretina legatura cu cititorul/auditoriul. Creeaza emulatie. Nu te plictiseste niciodata, chiar daca din cind in cind te mai si enerveaza. isi pune in scena discursul ca un excelent actor care isi joaca personajul favorit. Un personaj benefic, utopist in felul sau (ceea ce il face si mai simpatic), al carui tel este sa-i convinga pe cit mai multi contemporani ca nu este mai placuta si mai cu folos zabava in viata omului decit cititul cartilor.
Original „scriitorinc“, D.C.M. a abandonat redutele istoriei literare – de altfel ramase in ultima vreme fara prea multi combatanti (din motive de audienta scazuta, intr-o lume dominata de nebunia mediatica, de obsesia vizibilitatii) – in favoarea contactului direct cu publicul prin cronica de intimpinare si prin recomandarile TV. in 2003 a parasit Institutul de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“. Sa fie oare, in acest gest de abdicare, o (simbolica) declaratie oficiala de renuntare la atributele si la proiectele istoricului literar (dincolo de cunoscutele tensiuni si conflicte din interiorul institutiei)? Ramine in urma o munca de cercetare de douazeci de ani si mai bine.

Ramin in urma Perspective eminesciene (1982), Dramaturgia lui Lucian Blaga (1984), intrebarile poeziei (1989) – eseuri oneste, consistente –, umbrite de proaspetele, fierbintile, spectaculoasele antologii de cronici, prefete, crochiuri, confesiuni etc. (in total opt volume) publicate dupa 1989. in prezent D.C.M. iti lasa impresia ca se simte in largul sau mai degraba in arena actualitatii decit in zona marginala a cercetatorului de cursa lunga. Poate ca ceea ce l-a retinut pe critic in deceniul noua in zona istoriei literare nu e atit pasiunea pentru un domeniu care, de altfel, pretinde intre altele un soi de asceza, (auto)disciplina, ambitia obiectivitatii, modestia de a te aseza la distanta de tumultul prezentului (conditii evident constringatoare pentru ego-ul exacerbat, impetuos, in ebulitie al lui D.C.M.), cit absenta unei alternative intr-o epoca in care exprimarea libera in spatiul public se vadea ca o imposibilitate.

Textele lui Dan C. Mihailescu poarta amprenta unei schizoidii congenitale care face farmecul acestui „personaj“ derutant si in perpetua deruta. Criticul incearca din rasputeri sa concilieze nostalgiile istoricului literar cu aviditatea de nou a jurnalistului cultural, optiunile estetului conservator cu conformismele cronicarului de intimpinare care se vrea in avangarda, iubirea pentru valorile „tari“, pentru traditie, romanitate s.a.m.d. cu tentatia (neasumata ca atare) a) „gindirii slabe“, postistorice, transnationale, relativizante, increderea in valorile culturii individualismului cu nevoia de a se adapta la exigentele culturii de masa. D.C.M. intra pe rind, cu naturalete, in toate aceste roluri, fara teama de a se contrazice, fara nici o ambitie de consecventa cu sine. E postmodernul perfect (nimic rau in asta) – in ciuda faptului ca sustine contrariul – , scrisul sau evolueaza sub semnul logicii incluzive a lui „si... si...“. O dovada suficient de clara: al doilea volum, cel mai recent, din tetralogia critica Literatura romana in postceausism.

- False alibiuri
Proza. Prezentul ca dezumanizare dezvaluie indirect mecanismele prin care in discursul critic relativizant, spumos, spectaculos al lui D.C.M. se insinueaza, insuficient reprimate, vechile tentatii ale istoricului literar. Sau, invers, cum istoricul literar (a carui prezenta e mult mai pregnanta in primul volum, cel dedicat memorialisticii) sucomba lent, de acum previzibil, devorat de ambitiile cronicarului blocat in prezent, dispensindu-se de proiectele mari, de substanta. Proiectata tetralogie evoca pe departe nostalgia sintezei, a panoramei istorico-literare. Daca insa in volumul despre memorialistica (specie cu care, de altfel, criticul empatizeaza) D.C.M. reuseste intr-o buna masura sa aproximeze o astfel de panorama, in cel despre proza nu realizeaza decit un survol grabit, neatent, de-a lungul caruia sesizeaza doar citeva linii, si ele incetosate, ale peisajului prozastic din ultimii cincisprezece ani. Sigur, criticul isi ia masuri de precautie, incercind sa motiveze, intr-un soi de prolog al colectiei de cronici – Mania lirismului si naratiunea ca penitenta –, anumite lacune ale falsei sale panorame si sa-si defineasca metoda de analiza.

Departe de modelul criticului total, D.C.M. s-a orientat catre proza destul de tirziu, dupa ’90, mai cu seama pe un fond de criza a poeziei (specia sa favorita). „N-am mai putut citi poezie si n-am mai scris, ani buni, nimic in domeniu“. Pentru ca „in libertate, dupa dictatura, poezia s-a dezumflat fatalmente“, „lipsita de metafora subversiva, alchimica sau metafizica [...] s-a retras din ring si de sub reflectoare, ca o fosta hetaira bintuita de puseuri anarhiste, in iatacul tuturor libertatilor“. Observatie judicioasa, in acord cu exigentele unui adevarat „critic de poezie“, cum se autodefineste D.C.M. pe buna dreptate. Din pacate, cind scrie despre proza, cronicarul nu mentine aceleasi standarde de exigenta. E mult mai ingaduitor, discursul sau mai relaxat, se dispenseaza de necesitatea de a fi un filtru al valorii, multumindu-se cu functia (jurnalistica) de consemnare, de intimpinare binevoitoare, uneori tandru-ironica, alteori cvasi-elogioasa.
Poate ca aceasta (relativa) indiferenta a lui D.C.M. fata de despartirea apelor de uscat in domeniul prozei tine de o prejudecata privind ierarhia genurilor si a speciilor, unele „majore“, nobile, altele populare, frivole.

In acest sens, o marturisire: „Format in adolescenta si in studentie cu poezie, metafizica, teatru, religie, mi-e teama ca proza a trecut la capitolul bunei frivolitati, a loisirului...“. Gen literar „impur“, mai apropiat decit oricare altul de imanent, poate ca proza ar trebui judecata, in opinia criticului in discutie, conform altor unitati de masura a valorii. D.C.M. recunoaste din capul locului ca nu l-au interesat, in evaluarile sale, atit meandrele discursului prozastic, compozitia, tehnicile sofisticate, fabulatia si, in genere, „tot ce face deliciul amatorilor de Genette, Derrida, James Joyce &Co.“, cit atmosfera, sociologia adiacenta, psihologia personajelor. De aceea, vom vedea, criticul se dovedeste atent mai cu seama la legaturile prozei cu realitatea extraliterara, cu istoria, cu ideologia. Si e evident mai sensibil la mesajul acelor carti in care isi regaseste propriile optiuni intelectuale si ideologice, de multe ori dincolo de latura estetica a textului discutat.
Pina la urma, Proza. Prezentul ca dezumanizare este pe mari portiuni o panorama a propriilor preferinte ale cronicarului si, pe alocuri, un rezultat al hazardului, al faptului de a scrie „sub presiunea momentului si a redactiilor“.

E de la sine inteles ca nu este omeneste posibil pentru un cronicar sa cartografieze totul, ca timpul fizic nu-i permite sa scrie despre toate cartile semnificative si, la o adica, nici sa-si dea seama pe moment ce e semnificativ si ce nu. Desi... ar mai exista si solutia oferita de o buna intuitie... Dar D.C.M. isi gaseste un alibi in aceea ca, venit dinspre critica de poezie, nu poseda instrumentele adecvate pentru exegeza naratiunii: „Am operat inconstient, impresionist, dar cu buna credinta“. Declara nonsalant ce autori l-au plictisit, ca sa ne scuteasca de iluzii si sa intelegem mai bine de ce anumite condeie din perioada in chestie (consonind cu scriitorii din literatura universala care l-au lasat indiferent) nu se regasesc in tabloul sau. Lista cu autorii „plicticosi“ e suficient de consistenta: Cehov, Turgheniev, Goncearov, Faulkner, Dos Passos, Hemingway, Proust, Flaubert, Virginia Woolf, Thomas Mann, Hesse, Noul Roman Francez... Atari marturisiri fac cinste autorului lor prin sinceritate – chiar daca cinica – , dar nu-l recomanda ca pe un interpret obiectiv de proza. Si oare critica (in adevaratul sens al cuvintului) nu impune tocmai exigenta obiectivarii (atit cit este ea posibila)?

- Relativism fara voie
Cum spuneam, urme ale istoricului literar (reprimat de cronicarul D.C.M.) pot fi detectate si in cartea despre proza anilor postdecembristi. Grija pentru contextualizare, interesul pentru biografia autorului, pentru motivatiile literare si extraliterare care il determina pe autor sa scrie intr-o maniera sau in alta, tentativele de clasificare, obsesia panoramei cuprinzatoare (chiar daca in forma fragmentara, de puzzle) sint semne („din alte vremi“, vorba cronicarului) ale unei viziuni integratoare – melanj de istorie literara si de sociologie a literaturii – asupra fenomenului literar.

Criticul isi repartizeaza articolele in trei sectiuni. Criteriul de compartimentare, insuficient conturat, amesteca tipologicul cu cronologicul. Peste productiile de dupa ’89 ale prozatorilor consacrati in anii ’60-’70 sare, pentru ca nu le considera destul de convingatoare („vid pe toata linia“) si pentru ca nu ele dau nota definitorie pentru noile orientari prozastice. (N-am inteles totusi de ce il plaseaza pe C. Toiu linga Lancranjan si G. Zanc!) Primul segment de care se ocupa (corespunzind unui prim val al prozei „postceausiste“) sta sub emblema Semne din alte vremi. Parabole, fabulos, calofilie, aduna scriitori mai „vechi“ si contine articole despre carti recuperate/(re)descoperite dupa Revolutie (Frunzele nu mai sint aceleasi, Ferestre zidite, Lupul si Catedrala), despre romane ale unor optzecisti (Zodia scafandrului, Fric, Pupa russa, Playback), alaturi de cronici consacrate unor carti de Alex Mihai Stoenescu, Mihai Sin, Dan Stanca, Stelian Turlea, Horia Patrascu. Tipologic, cartile in cauza abia de seamana una cu alta. Cum sa pui proza de atmosfera decadentista, crepusculara, mateina alaturi de ingineriile textuale ale optzecistilor? Este calofil Dan Stanca? D.C.M. insusi ii aplica acestuia eticheta „realismului apocaliptic“, corespunzatoare celui de-al doilea segment identificat.

In partea a doua, Realismul apocaliptic si deriziunea. Umorul bonom sau monstruos. Viziunea cruda. Cinismul, nu se intelege prea bine daca aceste trasaturi ii caracterizeaza deopotriva pe Ioan Grosan, Daniel Banulescu, Radu Aldulescu sau Mircea Daneliuc si pe Cecilia Stefanescu ori Doina Rusti. Confuzia conceptuala (oare D.C.M. nu marturiseste de buna voie ca are „fobia teoriei literare“?), amestecul criteriilor, autodisciplina precara sint insa si mai vizibile in cea de-a treia sectiune. E suficient s-o numim: Ego-grafia ca provocare. Triumf narcisiac sau nevroza? Autoscopia exuberanta si melancolia neputintei fictionale. Romanul de gasca &sictir. Deliranta alaturare a termenilor! intre nenumaratele nedumeriri, cea mai presanta: ce cauta Mircea Cartarescu la acest capitol?! Locul sau ar fi fost in primul compartiment, cel al scriitorilor esteti, calofili, „din alte vremi“. Si inca ceva: chiar toate volumele de proza cronicate aici (ca sa nu mai vorbim si de altele, absente) stau sub semnul „prezentului ca dezumanizare“?

Discursul lui D.C.M. abunda in contradictii si inconsecvente. Criticul nu se poate pune de acord cu sine nici macar in privinta a ceea ce inseamna un Prozator. „Unitatea de masura a Prozatorului e testiculul“; prozatorul adevarat e indeosebi „balzacian“. Criticul ii reproseaza asadar lui Stelian Tanase ca nu scrie „cinstit, balzacian“. Dar asta dupa ce in cronica despre Villara arata cu obida ca romanii valorizeaza in general romanul clasic, social, balzacian, in detrimentul constructiilor rafinate, livresti, simbolice. Acuza la Gheorghe Craciun si la altii tocmai estetismul pe care il lauda in alta parte. intr-o prima instanta D.C.M. ti se arata „ahotnic“ (cu o vorba care-i e foarte draga) de scriitura prozastica gratuita, pentru ca mai tirziu sa-l observi entuziasmindu-se in fata ego-grafiilor, a perspectivelor relativiste (ah! atit de incriminate de cronicar cu alte ocazii!), a „pitorescului cvasipatologic al observatiei“ din texte ale unor tineri prozatori.

- D.C.M. e strain de critica de verdict
Desi suculente, savuroase, antrenante, cronicile lui D.C.M. decurg in linii mari conform unei structuri previzibile. De cele mai multe ori, cronicarul pluteste cu seninatate deasupra textului, captivat de propria-i locvacitate. Dupa o schita a contextului, corecta, urmeaza citatul suficient de amplu din critici care s-au pronuntat in legatura cu aceeasi carte (D.C.M. e un excelent bricoleur). Apoi vine rindul citatelor din opera. Uneori, fara voie, ii face un deserviciu autorului cartii, selectind citate patetice sau chiar sforaitoare (asa se intimpla cu I.D. Sirbu) – care ii plac cu adevarat cronicarului deoarece graiesc despre Romania, istorie, natiune si alte subiecte gingase dragi lui. Textul e descris de multe ori prin citat, la care se adauga stabilirea unor filiatii literare si a unor puncte de contact cu realitatea extraliterara.

De la literatura, cronicarul trece cu dezinvoltura la consideratii despre climatul social, economic si politic actual – maniera de captare a bunavointei publicului. Adaugirile interpretative sint minime si nespectaculoase. D.C.M. se exerseaza cu succes in cronica-recomandare, nu in cronica-analiza. E strain totodata de critica de verdict. Diplomat, evita sa se pronunte transant. Sau pur si simplu nu se pricepe la evaluari. Altminteri nu ar miza pe „revelatii“ ca Octav Bozintan, Ioana Baetica, Florin Oncescu, Jolán Benedek, Mira Feticu sau Dima Bicleanu, pe care, e de presupus, viitorul nu-i va confirma. Ceea ce scrie cronicarul despre „autosabotajul narativ“ al lui Ion Lacusta este valabil – culmea ironiei – pentru Dan C. Mihailescu insusi, care isi saboteaza, prin exces de relativism, propriul discurs critic.