OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Larisa Schippel (Hrsg.)
Im Dialog: Rumänistik im deutschsprachigen Raum, Peter Lang Verlag,
Frankfurt am Main, 2004, 434 p.

Antologia coordonata de Larisa Schippel apare intr-un context nefavorabil pentru dezvoltarea (cel putin institutionala) a romanisticii in Germania – ne informeaza autoarea in prefata care insoteste selectia de articole ale unor profesori si cercetatori din spatiul german in domeniul studiilor culturale romanesti. Volumul face parte din seria „In dialog“, inaugurata cu cinci ani in urma si care va continua in curind printr-un volum similar despre situatia romanisticii in spatiul anglo-saxon. Intentia lucrarii de fata este de a oferi o privire de ansamblu asupra stadiului in care se afla cercetarea la momentul actual in domeniul si spatiul amintite.

Prin urmare, primul lucru care atrage atentia este o pronuntata heterogenitate: studiile filologice stau alaturi de cele de lingvistica sau de politologie, de articole care se ocupa de situatia minoritatilor nationale in Romania interbelica sau de noua istoriografie romaneasca – pentru a da numai citeva exemple. In parte, aceasta pare sa fie si miza volumului. Dupa parerea mea, meritul lui cel mai insemnat sta mai putin in rezultatele propriuzise ale cercetarilor, cit in intrebarile pe care acestea le ridica, in perspectivele care se deschid si in dorinta explicita de a provoca viitoare studii intr-un domeniu atit de actual si de productiv cum este cel al studiilor culturale, dar care, in cazul romanesc, se afla abia la inceput si este dominat de o metodologie traditionala si de multe ori depasita. Heterogenitatea pare sa se transforme astfel intr-un cistig, iar daca sintezele sint imposibile in primul rind din cauza spatiului limitat, analizele cele mai diverse sint efectuate cu acuratete si simt critic.

- Studiile filologice
Filologia este reprezentata prin trei studii, plasate chiar la inceputul lucrarii: Literatura panegirica in Romania: apoteoza lui Ceausescu (Klaus Heitmann), De la imitatie la inscenarea sinelui – Sonetul Venetiei al lui Eminescu (Michèle Mattusch) si Un egiptean antic in frumosul oras Berlin – o confruntare cu eminescologia (Ilina Gregori)1.

In primul dintre acestea, autorul pleaca de la doua teze fundamentale, pe care le si ilustreaza prin analiza a numeroase poeme omagiale dedicate lui Ceausescu. In esenta, este vorba de doua teze care au fost exprimate si de alti autori in acest context: simbolistica continuta de aceste panegiricuri este de esenta religioasa, reprezentind, de fapt, o reformulare din perspectiva laica a imagisticii religioase crestine; in acelasi timp, in structura cultului personalitatii lui Ceausescu sint incorporate elemente ale unui cult eroic ce poate fi urmarit cel putin pina in antichitatea greco-romana. Heitmann observa analogii izbitoare intre simbolurile si expresiile biblice, respectiv cele pre-zente in textele antice, si felul in care este construita imaginea verbala a „conducatorului iubit“, de unde si necesitatea de a cauta o explicatie fenomenului. Pe aceasta, Heitmann o gaseste mai putin in intentia auctoriala, cit, pe de o parte, in caracterul arhetipal al acestor simboluri, si pe de alta parte, in existenta unei sociologizari in context religios a autorilor, care se reflecta inconstient in poezia lor. Aspectele mentionate mai sus – precum si altele, asupra carora nu ma pot opri aici din lipsa de spatiu – confera studiului lui Heitmann o complexitate care depaseste analiza pur filologica, deschizindu-l spre istoria formelor culturale.

Daca ne indepartam putin de perioada contemporana, este evident interesul reinnoit de care se bucura in Berlin (si nu numai) Eminescu. Plecind de la premisa ca traducerile si adaptarile din literatura universala joaca un rol foarte important in opera eminesciana, Michèle Mattusch compara textul original in limba germana din care s-a inspirat poetul in compunerea sonetului Venetia cu traducerea romaneasca si cu forma finala a sonetului, ajungind la o noua intelegere a epigonismului eminescian. In urma unei analize minutioase, Eminescu ni se prezinta drept un poet care „preia subiecte, motive si topoi din texte deja existente, pe care le prelucreaza in plina constiinta a propriului epigonism“. Intentia lui Eminescu ii transpare autoarei foarte clar: poetul insceneaza si reinsceneaza tristetea sfirsitului, un sfirsit la capatul caruia se vede pe sine insusi. Dupa parerea lui Mattusch, „tocmai aceasta pare sa fie miza lui Eminescu in realizarea acestor traduceri. Ele prezinta o cultura la sfirsitul careia poetul se banuieste pe sine. Astfel, traducerile lui Eminescu – sau sa raminem mai bine la termenul «imitatie», folosit de poetul insusi – sint re-estetizari reflexive ale textelor originale“.

- Articole din sfera politologiei si sociologiei
Un al doilea centru de greutate al volumului – pe linga cel filologic – il formeaza articolele din sfera politologiei si a sociologiei. Aproape toate se plaseaza, direct sau indirect, in jurul problematicii ideologiei nationaliste romanesti. Astfel, in articolul cu titlul Insula latina in lupta nationala cu (presupusii) dusmani din afara si din interior, Dorothée de Nève isi propune sa determine functiile nationalismului in viata politica actuala din Romania, precum si felul in care acesta influenteaza procesul democratizarii inceput dupa 1989. Dupa o incercare de descriere a originii si dezvoltarii istorice a acestei ideologii in spatiul romanesc, ea urmareste aspectele vietii politice in care nationalismul se face simtit, cum ar fi, de pilda, tendintele centraliste, relatia cu minoritatile nationale sau nationalismul in relatia lui cu biserica ortodoxa si ortodoxismul. Nationa-lismul romanesc este unul de tip exclusivist, definindu-se prin opozitie fata de figura strainului, a Celuilalt. Ideologia nationalista si instrumentalizarea ei in spatiul public postdecembrist au dus la o puternica radicalizare si polarizare a vietii politice, la faptul ca teme precum siguranta nationala, integritatea teritoriala si relatiile interetnice sint nu numai intens discutate in politica si mass-media, dar si incarcate de un potential conflictual ridicat.

Alte doua articole foarte interesante se ocupa de politica statului roman fata de minoritatile nationale si implicit de rolul nationalismului in dezvoltarea unor strategii politice specifice: Politica fata de minoritatile nationale in Romania Mare intre 1918 si 1944 (Mariana Hausleitner) si Politica romaneasca fata de minoritatile nationale intre 1990 si 2003: echilibristica intre nationalism si implementarea normelor europene (Brigitte Mihok). Dupa cum se stie, problema minoritatilor a aparut in Romania dupa primul razboi mondial, odata cu alipirea Transilvaniei, Basarabiei si Bucovinei, provincii care aveau un procent relativ mare de grupuri etnice straine: evrei, unguri, germani, rusi si alte etnii slave, care impreuna formau 30% din populatia Romaniei Mari. Atunci ca si acum, problema minoritatilor nationale era una arzatoare: atunci, ca si acum, legi moderne care sa prevada drepturile minoritatilor au fost introduse ca urmare a presiunilor internationale si neaplicate sau aplicate defectuos in practica (la acest punct autoarele vin cu numeroase exemple), discursurile tolerante, care pledeaza pentru drepturile etniilor respective intra in contradictie cu discursul nationalist, utilizat nu de putine ori, si cu rezultate uimitoare, de catre partidele de la putere, tendinte antisemite, lipsa unui dialog public cu adevarat democratic si fructuos pe aceste teme.

Raminind la perioada interbelica si in jurul aceleiasi problematici, dar abordata din alt unghi, se remarca articolul lui Heinrich Stiehler, intitulat Malaparte si Iasi: Kaputt, in care autorul incearca sa interogheze semnificatiile literare si culturale ale unui roman mai putin cunoscut astazi – Kaputt (1944), al scriitorului italian Curzio Malaparte. Malaparte a lucrat ca jurnalist in regiunea Iasiului si pe frontul de est in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Romanul amintit tematizeaza exterminarea evreilor din Moldova, pogromurile din Iasi, relatiile romano-germane, ideologia nazista. Daca premisele de la care porneste Stiehler sint interesante si promitatoare – el pune fata in fata romanul Kaputt cu reflectiile lui Adorno asupra legaturii dintre nazism si arta – analiza lasa, din pacate, foarte mult de dorit. Linia argumentativa este neclara, autorul aduce in discutie foarte multe aspecte, insa fara a le sublinia relevanta pentru problematica discutata si fara a ajunge la concluzii proprii.

- Imagologie si istoriografie
Articole incitante vin insa dinspre imagologie, prin studiul lui Axel Barner, intitulat Imaginea Romaniei si a romanilor in lite-ratura germana, respectiv al Ankei Pfeifer, Aspecte ale imaginii actuale a Romaniei in Germania. Primul se vrea o inspectie critica a literaturii de specialitate pe tema mentionata in titlu – in urma ei, autorul ajunge la citeva concluzii demne de mentionat. Desi imaginea romanilor in literatura germana difera de la o epoca la alta – in functie de gradul de interes manifestat de autorii de limba germana pentru zona noastra, de aspectele aduse in discutie, de influenta factorilor politici, economici si ideologici – exista citiva topoi care ramin constanti in constructia acestei imagini: latinitatea romanilor, situarea lor intre Orient si Occident, la marginea Europei „civilizate“, figura lui Dracula, motivul „Dacia felix“.

Daca asupra imaginii romanilor in spatiul german in secolul al XIX-lea exista studii exhaustive, aceasta nu se poate afirma – in mod surprinzator – despre secolul trecut, mai ales despre perioada de dupa 1945, unde un material bogat isi asteapta inca cercetatorii. Anke Pfeifer se ocupa de imaginea actuala a Romaniei in presa germana, comparata cu cea care rezulta din relatarile oamenilor de afaceri germani care au relatii cu tara noastra. Ambii autori sint de parere ca imaginea Romaniei (ca orice imagine a Celuilalt) este compusa aproape exclusiv din clisee, ei argumentind in favoarea ideii ca imaginea Celuilalt, a strainului, este relevanta atit prin ceea ce dezvaluie despre obiectul ei, cit si prin ceea ce dezvaluie despre sinele care „imagineaza“.
O ultima contributie de care ma voi ocupa aici apartine profesorului Armin Heinen, care se declara chiar de la inceput un cunoscator al istoriografiei romanesti. Noua istoriografie romaneasca debuteaza cu o privire critica – desi fugitiva – asupra stadiului in care s-a aflat istoriografia romaneasca in anii ’80. Dupa parerea autorului, acest stadiu – in care disciplina a suferit de lipsa unei metodologii coe-rente, fiind supusa orientarii ideologice nationalist-comuniste – nu este nici astazi definitiv depasit.

Acestea ii servesc lui Heinen drept preliminarii la o analiza – iarasi nu foarte detaliata – a citorva lucrari de istorie romaneasca aparute in ultimii ani in Germania si Anglia, anume: Sorin Mitu: Die ethnische Identität der Siebenbürger Rumänen. Eine Entstehungsgeschichte (Köln, 2003), Lucian Boia: Geschichte und Mythos. Über die Gegenwart des Vergangenen in der rumänischen Gesellschaft (Köln, 2003) si Lucian Boia: Romania. Borderland of Europe (Londra, 2001). Printre autorii considerati de Heinen a face parte din noua orientare ce se face simtita in istoriografia romaneasca se numara: Sorin Antohi, Mirela Luminita-Murgescu, Lucian Boia, Sorin Mitu, Alexandru Zub, care sint „inovativi pe plan metodologic, dintr-o anumita perspectiva precursori (sic!,) ai istoriografiei occidentale de orientare postmoderna. In plus, ei fac posibila o perspectiva cu totul noua asupra istoriei romanesti“. Nu este insa vorba despre un postmodernism radical, autorii mentionati acordind deopotriva atentie „realului“ si „imaginarului“ si punind in lumina felul cum logica realului este similara celei a imaginarului. Autorul nu scapa din vedere nici faptul ca un asemenea mod de a scrie istorie presupune un „program eminamente politic“, de unde si violenta si varietatea reactiilor publice la aparitia cartilor lor. Centrul de greutate al cartii lui Mitu, Heinen il vede mai putin intr-o „istoriografie radicala“, cit in urmarirea „logicii constructiei identitare“, a logicii interioare a discursurilor si imaginilor.

Cu ajutorul unei metodici similare, Boia se concentreaza asupra unor aspecte si epoci istorice diferite, punind in lumina modul in care figuri istorice precum cea a lui Mihai Viteazu sint manipulabile (si manipulate) ideologic si politic. In ultimul dintre volumele mentionate, Lucian Boia reuseste sa evite o noua metanaratiune, infatisind Romania ca „peisaj marginal al Europei, ca spatiu al schimbului cultural, ca o zona marcata de traditii cultural-istorice diferite“. Cartea lui Boia se incheie cu un tur istoric al Bucurestiului. Din pacate, cel putin din prezentarea lui Heinen, nu este clar cum si daca Boia insusi reuseste sa se fereasca de chiar cliseele pe care incearca sa le combata. Heinen (dupa Boia) este de parere ca „in capitala romaneasca Europa de Sud-Est este direct vizibila, Bucurestiul fiind punctul de legatura intre Imperiul Otoman, intre Est si Vest, dar si intre democratia burgheza si experientele totalitare, intre saracia periferiilor, blocurile socialiste si eleganta aristocratic-burgheza“. Aceste caracteristici se numara insa tocmai printre cliseele si stereotipiile de limbaj enumerate de Axel Barner ca facind parte din imaginea romanilor vazuta din spatiul german…
Prin publicarea unor studii actuale ale romanistilor din Germania si Austria, prezentul volum se doreste, de fapt, o invitatie la dialog intre cercetatorii romani si cei din spatiul german, dialog care, dupa parerea Larisei Schippel, are loc mult prea rar. Articolul de fata nu este nici el decit o incercare de sustinere a acestui efort.

1. Acest articol readuce in discutie idei dintr-un studiu mai amplu al Ilinei Gregori aparut si in romaneste, anume Eminescu la Berlin, in vol. Studii literare (Editura Fundatiei Culturale Romane, 2002), motiv pentru care nu ma voi opri asupra lui in articolul de fata.