OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă ar fi să descriu ce îmi place cel mai mult din munca la catedră, aş spune că mă interesează enorm evoluţia studenţilor înzestraţi pentru matematică. Îmi place să văd curiozitatea, interesul, pasiunea tinerilor venind la universitate în primul an, la primele cursuri, plini de interes şi de speranţă. Mi-aş dori ca aşteptările lor să primească răspuns prin cursurile pe care le vor frecventa. Mi-aş dori ca programul urmat să fie răspunsul pe care ei îl caută. Nu cred că universitatea ar trebui să fie un loc în care să vii să iei o simplă ştampilă formală, ci arena unei experienţe personale profunde, spaţiul unei transformări de natură calitativă, care va marca devenirea fiecăruia dintre tineri. De mai bine de şapte ani lucrez în sistemul universitar de stat din California. La fel ca pretutindeni, şi aici vin studenţi inteligenţi şi talentaţi pentru domeniul lor de studiu. În ultimii ani am predat, în special, cursuri de calcul diferenţial cu mai multe variabile şi cursuri de geometrie de nivel superior, comparabile în conţinut şi abordare cu unele dintre cursurile care, în programa Universităţii din Bucureşti, sînt predate anilor II sau III. Dintre toţi aceşti studenţi talentaţi, simt că o atenţie specială ar trebui acordată acelor tineri care ar putea deveni viitori candidaţi pentru programele de doctorat. Văd în ei pe viitorii mei colegi şi cred că ei deţin potenţialul de talent şi de inteligenţă al mediului profesional căruia şi eu îi aparţin; astfel, simt că am o datorie importantă faţă de ei.

Ştiu ce calităţi ar trebui să aibă un viitor doctorand, cercetător sau profesor, şi mai ştiu, deopotrivă, că studiile doctorale nu se fac doar pentru a avea o diplomă în plus, ci pentru că reprezintă garanţia unei calităţi profesionale. În plan personal, mi se pare că există o oarecare similitudine între formaţia acestor tineri şi felul cum m-am format şi eu, în mediul din jurul Gazetei matematice şi al olimpiadelor şcolare de altădată, în spaţiul culturii matematice din România, unde existau cercuri de matematică şi pasiune pentru rezolvarea de probleme pline de idei, autentice detectoare de originalitate şi de potenţial imaginativ. Dar analogia nu e imediată: motivaţiile culturale din anii ’80 sau ’90 sînt foarte diferite de cele care i-ar putea motiva pe studenţii de azi. Mi-aş dori să înţeleg această schimbare de percepţie a valorilor şi, în acest scop, îmi propun să descriu această mutaţie prin cîteva exemple – importante, fiecare în parte.

Prespectiva de a urma un master sau un doctorat

În urmă cu cîţiva ani, la una dintre grupele unde predam calculul diferenţial, am întîlnit o studentă cu un talent deosebit pentru raţionamentele specifice analizei matematice. Mi-a spus iniţial că dorea să devină profesor de matematică la liceu. I-am recomandat să participe la competiţia Putnam şi am încurajat-o să urmeze cursuri avansate, pline de conţinut (nu se gîndise la ele). M-am gîndit că ar fi bine pentru ea să beneficieze şi de un studiu care să o ducă ceva mai departe decît nivelul cursurilor oferite de programa noastră universitară. Am ales pentru acest studiu (înregistrat ca subiect individual de cercetare pentru student) o carte recentă de inegalităţi matematice. M-am gîndit că volumul respectiv acoperea multe aspecte tehnice din logistica analizei funcţionale, dar şi a geometriei (inclusiv elemente introductive de teorie a relativităţii) şi a probabilităţilor. Am lucrat bine semestrul acela şi mi-am confirmat părerea iniţială: era o studentă cu un autentic talent pentru matematici. După ce a participat la două concursuri Putnam, după ce a parcurs întregul material din studiul individual pe care i-l recomandasem, după ce a văzut cum se scrie o lucrare şi cum se poartă bătălia cu exigenţele referenţilor, mi-a mărturisit că munca de cercetare în matematică i se pare dificilă şi că, mai mult, nu este ceea ce şi-a imaginat că ar fi matematica. Dar oare ce îşi imaginase? A revenit la planul ei iniţial, de a deveni (doar) profesor de matematică la liceu, renunţînd la proiectul de a urma un doctorat. Nu am nici o îndoială că va fi un profesor foarte bun: înţelege bine materia şi explică frumos. Am rămas cu sentimentul că perspectiva de a urma un program de master sau unul de doctorat nu i s-a părut necesară. Curiozitatea şi inteligenţa existau, dar nu exista motivaţia. Cred că a gîndit aşa: de ce să urmezi atîţia ani de studii şi cu ce scop, dacă drumul e presărat cu atîtea dificultăţi?

Un alt fost student al meu era interesat de aspecte care ţin de geometria fundamentelor matematicii. (Acum două decenii au apărut mai multe studii dedicate geometriei planului lorentzian, adică acel plan înzestrat cu o distanţă similară celei folosite în teoria relativităţii. A auzit prima oară de tema aceasta în timpul uneia dintre expunerile mele şi şi-a propus să înţeleagă mai mult.) A lucrat, vreme de mai bine de o jumătate de an, la un proiect în această direcţie, pînă cînd, în mijlocul verii, opţiunile lui s-au schimbat din pricina unui episod nu lipsit de tragism. Mama studentului s-a îmbolnăvit de o maladie incurabilă. În perioada aceea, el i-a stat alături, la spital. Au fost nopţi pe care şi le-a petrecut îngrijind-o. Ce poate face în faţa unei astfel de situaţii, un matematician, s-a întrebat el. Întrebarea se poate pune şi aşa: ce poate face un om de cultură într-o astfel de situaţie? Pentru studentul meu, momentul acela a făcut toată diferenţa: a optat să renunţe la matematici şi a ales să urmeze studiile medicale. Nu a ales un drum mai uşor, ci dimpotrivă. A luat studiile de la zero, lăsînd în urmă doi ani de studii matematice pline de reuşite. A fost un răspuns matur şi plin de chibzuinţă la o încercare cît se poate de dură.

În ultimii doi ani, am lucrat cu un alt student extraordinar de înzestrat, care mi se părea că are şi motivaţia, şi talentul, şi tenacitatea de a urma un doctorat. I-am predat cum m-am priceput mai bine acel domeniu al geometriei cu care sînt familiarizat, geometria riemanniană. Cred că acest tînăr născut şi educat în California are întreaga calitate morală şi intelectuală care l-ar fi situat în fruntea oricărei grupe de studenţi de la Facultatea de Matematică din Bucureşti, în vremurile ei bune. Nu mă îndoiesc în privinţa faptului că o universitate bună din SUA nu l-ar admite în programul ei de doctorat. Influenţat de recentele evoluţii din economie, studentul mi-a spus vara aceasta că ar prefera ca, începînd cu semestrul următor, să urmeze cursurile opţionale recomandate pentru studenţii care au în vedere o carieră de profesor în învăţămîntul liceal. Şi-a dat seama că, în actualul mediu economic, la absolvirea şcolii, va avea nevoie de siguranţă în ceea ce priveşte obţinerea unui loc de muncă. Mai mult, consideră că această necesitate a devenit prioritară. Principalul motiv pentru care a apărut această schimbare de priorităţi, mi-a spus, a fost că mama lui şi-a pierdut locul de muncă şi că veniturile familiei au scăzut considerabil. Ce garanţie ar avea el, mă întreba, că îşi va găsi un loc de muncă la absolvirea doctoratului? Iar dacă nu şi-ar găsi, nu ar fi situaţia aceea o catastrofă din punct de vedere financiar?

I-am răspuns că azi nici locurile de muncă din învăţămîntul elementar şi liceal nu mai sînt aşa de sigure în California (şi nu doar aici). Am văzut, în vara lui 2008, reduceri de norme didactice în învăţămîntul elementar din California, în diverse districte şcolare. Pe de altă parte, dacă el ar începe un program doctoral acum, ar putea fi plătit ca să predea ca asistent în universitate şi ar primi scutire de taxe universitare. Cunosc foarte bine această soluţie: în fond, aşa şi-au făcut doctoratul atîţia universitari de origine română, care azi lucrează în multe universităţi din SUA. În plus, doctoratul în matematică oferă perspectiva a numeroase locuri de muncă posibile. De pildă, citînd statisticile publicate recent de Notices of the American Mathematical Society, în SUA, dintre cele 1.378 de persoane care au obţinut titlul de doctor în matematică în decursul anului universitar trecut, numai 46 îşi mai caută încă un loc de muncă. Avem disponibile statistici detaliate pentru ultimele decenii. În general, cei care primesc titlul de doctor în matematică de la o universitate din SUA nu rămîn fără loc de muncă; în 2009, procentul de neangajaţi a atins 4%. În 2002, după atacurile din septembrie 2001, acesta era de 3%. Perioada 1994-1995 a fost realmente dificilă, iar procentul de neangajaţi se apropiase de 11%; în general, se poate spune că acest procent este mult sub media naţională a şomajului. Cumva, cu cît eşti mai calificat profesional, cu atît mai mare pare a fi siguranţa carierei. Iar dacă cineva nu doreşte să lucreze în învăţămînt, sînt şi altfel de locuri de muncă. Anul trecut, conform statisticii amintite, 229 de absolvenţi cu doctorat în matematici s-au angajat în domeniul afacerilor, al pieţei financiare şi al industriilor.

Ceva se întîmplă, o mutaţie are loc

Nu ştiu încă ce va alege studentul meu. Ştiu însă că de la universitatea la care lucrez mai mulţi tineri foarte talentaţi au plecat spre şcoli doctorale. Cunosc foşti studenţi ai acestei universităţi care şi-au terminat doctoratul şi au devenit profesionişti remarcabili.

Ceva se întîmplă, o mutaţie are loc. Argumentele pentru a nu mai urma drumul academic sînt multe şi tot mai variate. Într-un interviu recent acordat Evenimentului zilei, Ioana Dumitriu (fostă cîştigătoare a competiţiei Putnam; în prezent, assistant professor la University of Washington, Seattle) amintea despre scăderea numărului de doctoranzi români, din aria matematicii, de la M.I.T. Acest fenomen e vizibil şi în alte şcoli doctorale; în particular, şi la vechea mea alma mater, Michigan State University, unde azi nu mai există nici un doctorand de origine română la Matematică (în trecut, în fiecare an erau înscrişi în program cîte cinci sau şase doctoranzi formaţi iniţial în universităţi româneşti). Ceva trebuie să se fi schimbat în România, dacă universităţile au ajuns să producă mai puţini viitori matematicieni care ajung la doctorat în SUA decît acum un deceniu, şi cred că mutaţia aceasta e sincronă cu ceea ce observăm cu privire la interesul pentru performanţă culturală al studenţilor din California sau din alte părţi ale lumii. E vorba de toată acea amplă gamă de motivaţii ilustrată de cele trei cazuri prezentate mai sus.

Cred sincer că, dacă există real talent, şi nu doar o simplă facilitate de a accede la nivelurile introductive ale unei teorii, atunci tot de acolo decurge şi motivaţia, indiferentă la fluctuaţiile vremurilor curente. Şi atunci îţi doreşti să mergi mai departe, în domeniul care te pasionează, cu riscul de a te confrunta cu un conţinut dificil al materiei şi al examenelor, cu riscul de nu putea să răspunzi unor întrebări de natură medicală, atunci cînd te confrunţi cu ele, cu riscul de a te confrunta cu consecinţele crizei economice şi ale fluctuaţiilor de pe piaţa muncii, dacă ele îţi afectează domeniul. Şi cu riscul ca cea mai mare parte a muncii tale să se desfăşoare într-un soi de anonimat sau de recunoaştere limitată, în acea zonă în care procesul de elaborare a ideii nu are martori, iar izbînda, prea puţini. Astfel, vedem că urmarea unui program universitar, la nivelul primului stagiu, dar şi al masterului sau al doctoratului, nu se face doar spre a fi un parcurs formal oarecare, ci pentru că ea ajunge să însemne ceva foarte profund pentru fiecare tînăr: ar putea fi cea mai importantă experienţă pe care o va avea vreodată, în multe cazuri experienţa după care îşi va aşeza întreaga viaţă. Şi contextul acestei experienţe poate încorpora o combinaţie complexă de ingrediente diferite, toate acţionînd deopotrivă, dar cu ponderi diferite, după cum fiecare dintre noi este un amestec unic de curaj, talent, disponibilitate spre compromis, inteligenţă, obtuzitate, laşitate, strălucire, eficienţă, organizare, tenacitate sau delăsare...