OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

M-am nascut in 1960. Nu am experienta razboiului, nici a pogromurilor. Nu am apucat vremuri de prigoana, nu mi-am pierdut slujba pentru ca sint evreu. Atunci, de unde sentimentul asta de insecuritate? De ce, ca si mamei, orice melodie germana mai ritmata imi evoca o parada militara? De ce, prima oara cind am vizitat Germania (de Est), in 1982, impresionat de tot ce vedeam si uluit de amabilitatea oamenilor, nu ma puteam opri sa-mi imaginez ca tatal celui cu care beam halba dupa halba pazise evrei la Auschwitz? De ce mi-a ramas sapata-n minte vorba tatei: „daca nu ne bat, nu plec“? De ce ma trec fiori cind vad portretul lui Codreanu pe zidurile Universitatii?
N-am trait decit banalele jidaniri – dar, e drept, pe astea le stiu de mic. Cu un instinct fara gres, copiii simteau ca durea mai tare sa ma faca „jidan imputit“ decit „grasan“ sau orice altceva, la fel de motivat.

Si-atunci, de ce imi fac atit de rau discutiile despre comunism egal fascism? De ce ma simt tot timpul stinjenit si parca pus sub acuzare cind prieteni, de a caror buna credinta nici nu-mi trece prin minte sa ma indoiesc, imi vorbesc despre persistenta ideilor de stinga prin opozitie cu condamnarea fara echivoc a Holocaustului? De ce ma sperie idealizarea generatiei treizeci, reluarea de catre tineri intelectuali toba de carte a temei organicitatii si a mintuirii neamului prin credinta?
Complexe de evreu tarat. Chiar asa. Sintem, cu totii, purtatorii unei frici, a unei nesigurante alimentate, intretinute, daca nu de povestile traite, atunci de cele citite, spuse si rasspuse – si a povesti, a citi, a asculta, nu e a (re)trai? Povestea lui Isac Chiva, o stiam si eu, doar ca pivnita mamei nu fusese la Iasi, ci la Galati, iar tata, nu din liceul din Iasi fusese dat afara, ci din cel din Botosani.

Înjuratura aceea rea, despre care scrie Albert Cohen in Carnete, injuratura mult mai rea si mai eficienta decit cea de mama, injuratura care-ti bubuie-n cap, injuratura pe care fiecare dintre noi a auzit-o la un moment dat, in copilarie, aceea nu se uita. Nu se uita pentru ca, de obicei, vine de la un prieten de joaca, de la un apropiat, de la cineva in care ai deplina incredere. Pina la ea, erai ca ei. Dupa, spinarea se-ncovoaie si totul se schimba.
De ce e unica drama evreiasca, de ce e unic Holocaustul? Poate pentru ca, cel putin de la Haskala incoace, evreul a vrut sa fie asemenea celor in mijlocul carora traia. A vrut sa transforme exilul in imparatie, sa prinda radacini intr-un pamint pe care l-a crezut si al sau. Înjuratura, apoi glontul si gazul au venit de la oameni cu care evreul tinjea sa semene. Nu de la niste brute nesimtite a venit si vine inca injuratura, ci de la intelectuali subtiri. Nu acuzatia de omor ritual doare, ci antisemitismul rational, gindit pe indelete, la rece, cu aer de teorema, cu motivatii sofisticate, socio-economice, acela care identifica motive obiective pentru care eu trebuie sa ma simt strain si sa recunosc ca sint, sintem prea multi. Toate discursurile acelea care incep cu „N-am nimic cu voi, dimpotriva, am foarte multi prieteni evrei“ si se incheie cu „dar trebuie sa recunosti ca“.

Acel „voi“ care te face sa nu mai stii unde si cum stai, subtila distinctie dintre „romani“ si „buni romani“.
Nu cred ca Romania e, azi, mai antisemita decit alte tari. În domeniul acesta, e greu sa iesi in evidenta. De aceea, orice salvare prin abdicare mi se pare iluzorie. Nici macar Israelul nu poate fi o solutie, in masura in care transforma evreitatea in israelianitate. Dar ce (mai) e evreitatea azi? Fiinte sfisiate cum sintem, atei, multi dintre noi, cum, de ce ne identificam ca evrei? De unde nodul pe care-l simt urcindu-mi in git in rarele ocazii cind merg la sinagoga? De ce stringerea de inima cind intru intr-un aproape pustiu cimitir evreiesc? E, oare, de ajuns privirea celuilalt in care sa ma oglindesc? Sau poate tocmai interogatia, vesnica interogatie, cea care tradeaza nesiguranta si continua cautare, e raspunsul? Nu ca sa nu se mai intimple trebuie spusa, iar si iar, povestea, ci pentru ca ea ne intrupeaza.