Sub cerul Californiei

Autor: Geo ŞERBAN | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

A fost mai întîi volumul din 1997, Tîrziu – însemnări californiene din perioada 1986-1996, apoi, în 2004, Post-scriptum, însemnări dintre anii 1997-2002, iar mai departe fragmente, cînd în Lettre internationale, cînd în Observator cultural, suficiente ca să jaloneze contururile unui al treilea volum, cu însemnări ale Verei Călin aduse la zi despre existenţa ei de emigrantă, care nu încetează să se întrebe ce a însemnat, ce înseamnă să-ţi schimbi reşedinţa („tîrziu“) şi să scrutezi împrejurările imprevizibile, să le diseci anatomia şi să constaţi obsesiv („post-scriptum“) cît de anevoioasă este conectarea la alte coduri de mentalitate, de comunicare, în cele din urmă decisive în gestionarea reperelor înghesuite în acel minimum de bagaj permis la plecarea spre zări străine.

Ar fi o consolare că şi alţii au trecut prin experienţe similare, ceea ce nu i-a oprit să se instaleze confortabil într-o reputaţie mondială. Să fie suficientă mărturia altora? Ia act de reflecţia lui Mircea Eliade pe tema trecerii prin „labirintul“ exilului, apreciază disociaţiile lui Kundera între exil şi emigraţie, urmăreşte cu jind ce li s-a întîmplat ruşilor, lui Nabokov, Ninei Berberova, mai recent mărturiile lui Malkin, dar întîrzie răspunsul satisfăcător. Rămîne în aşteptare, starea ce o caracterizează, susţine, de cînd, adolescentă fiind, a avut senzaţia (după rîvnita primă vizită la Paris) că-şi descoperă individualitatea, Eul inconfundabil, chiar dacă imposibil de stăpînit pe de-a-ntregul, din pricina neprevăzutelor luări de la capăt a confruntărilor definitorii, culminate cu transplantarea californiană. În spiritul sincerităţii consecvent asumate, nu ezită a confirma momente paroxistice, ca de „coşmar“ cînd îi dă ghes tentaţia evadării din L.A. (oraşul îngerilor, primitor şi, totuşi, impenetrabil) oriunde va fi văzînd cu ochii.

Cît i-au permis disponibilităţile personale de deplasare, a găsit salvare în elixirul călătoriilor. Spania i-a produs adevărate euforii. Beneficii afective substanţiale a contabilizat în Israel, împlinită aşteptare printre vechi prieteni, cauţionată de temporara acalmie politică. S-a întîmplat să ni se încrucişeze drumurile, la Ierusalim (în 1978 sau, poate, 1980?). Era tonică, în vervă intelectuală molipsitoare, ca în vremurile memorabile „de acasă“. Nu ocolea dificultăţile în a respecta o anumită continuitate şi a menţine coerenţa propriei cariere universitare. O dezamăgeau, la faţa locului, obstrucţii procedurale, o dezola nivelul unora dintre studenţii de peste Ocean. Într-o societate preponderent pragmatică, tinerii nu prea realizau, bunăoară, de ce surorile din piesa lui Cehov se cantonau, cu obstinaţie, într-o vedenie vaporoasă („La Moscova, la Moscova“) şi nu luau primul tren să pună capăt neliniştilor aparent gratuite. În general, reperele culturale europene funcţionau destul de aproximativ pentru ocupanţii amfiteatrelor de pe coasta vestică.

Profesoara trebuia, ea însăşi, să coboare de la catedră şi să înveţe modalităţi de acomodare cu toate deficienţele (sau numai diferenţe?) din oferta oficială, pe variate trepte de şcolaritate. Prin forţa lucrurilor, cu anii, cîmpul său de aplicaţii pedagogice avea să se restrîngă. S-a trezit nevoită a renunţa la veleităţi educaţionale chiar în raporturile cu nepoţii. I se va fi relevat, astfel, ce înseamnă să faci parte dintr-o „generaţie expirată“, cum se zice pe la noi ?

Ceea ce este sigur o ilustrează perseverenţa autoscopiei confesive: autoarea însemnărilor n-are de gînd să se complacă între limitele contingentului. Menţine active antenele către lumea din jur, după cum păstrează speranţa înţelegerii, pe baza deferenţei reciproce, chiar dacă nu i se aliază, „corps et ame“. Trilogia sa despre emigraţie, în curs de completare, suferă în paginile ce i se tot adaugă o treptată modificare a unghiului de investigaţie. Încet, încet orgoliul definirii unui „model“ personal în raporturile zilnice (...silnice, prin uniformitate) se diminuează în favoarea preocupării pentru un refugiu mai avantajos, garantat între pereţii atelierului unde se consolidează edificiul textului. Calculat sau nu, se profilează o arhitectură susţinută de strategii şi simetrii lăuntrice, abil puse în slujba armonizării observaţiilor disparate, fragmentare, sub emblema unor înţelesuri superioare.

Evocarea ritualului matinal al preparării cafelei şi consumul licorii energizante cu privirile furate de creşterea animaţiei pe străzile abia ieşite din somolenţă, intersectează repetitiv naraţiunea, din răstimp în răstimp, ca un soi de contrapunct coagulant, dincolo de stereotipiile aglomeraţei urbane, cu aceiaşi zburdalnici elevi ai şcolii evreieşti din vecinătate, cu negresa opulentă, de inevitabilă în fojgăiala pasagerilor din staţia autobuz. Insistenţa pe banalitatea unor elemente din spectacolul cotidian creează o reţea de reflexe protectoare, care lasă meditaţiei solitare răgazul să se dispenseze de cele trecătoare.

Dincolo de standardele existenţei imediate, bate pulsul timpului convertit în durată personală. Pe fereastra de la care Vera Călin, fecund lucidă, controlează ce se întîmplă afară, dau buzna amintirile într-o devălmăşie a trecutului cu prezentul, fără nostalgii inutile, fără spaima că n-ar mai fi nimic în faţă, doar tributară întrebării inevitabile de nu cumva a sosit vremea transparenţelor supreme, sintetizate într-un capitol legitim al catastifului hărăzit tuturor: De senectute. Peste treizeci de ani de emigraţie culminează într-un cuvînt, robust, întrucît înţelege să lichideze reziduurile iluziilor conjuncturale – supravieţuirea.