OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă titlul de mai sus vă duce cu gîndul la oarece underground, e bine. Dacă vă sugerează germinaţiile din adînc, tot bine e. Dacă vă oferă alternativa dinamică la melancolia trezită „pe ruinuri“ bătrînului poet, încă sîntem în inventarul energiilor pozitive. La Tîrgovişte, de la intrarea în UE, teatral vorbind, „subruinurile“ au şi un sens propriu, palpabil/vizitabil: Teatrul Municipal pentru Copii şi Tineret „Mihai Popescu“. Altfel zis, din ianuarie 2007 s-a instituţionalizat, sub egida Consiliului Local, reluîndu-şi activitatea şi schimbîndu-i-se numele, mai vechiul Teatru pentru Copii „Neghiniţă“, companie aproape personală a regizorului Dan Ţopa, specialist real în povestit copiilor, în spectacole stradale şi altele asemenea, de vreo 34 de ani încoace. Locaţia obţinută este ea însăşi de excepţie: o clădire de patrimoniu salvată de la ruină, al cărei beci a fost complet revitalizat, servind exemplar scopului propus, cu cele aproximativ 50 de locuri ale sale. În orice caz, geografia clădirii freamătă, iar Dan Ţopa a priceput-o limpede, ca dovadă stînd, în cei nici doi ani de la înfiinţarea companiei teatrale, cele 13 proiecte (premiere, spectacole-lectură, Festivalul Păpuşilor Vii, Festivalul Folk) care deja au adus circa 6.000 de spectatori.

 

Evident, publicul ţintă este de două feluri. Pe „lumină“, subsolul, care pesemne colecţionează de multe veacuri basme ori cine mai ştie ce intrigi, este al copiilor. Cu puţin timp în urmă, Gabriel Apostol (iniţial şi el actor al vechiului „Neghiniţă“, de-ai casei aşadar, chiar dacă acum crescător de păpuşari la UNATC) a imaginat aici un Gulliver în Ţara Liliput. De altfel, Apostol e doar unul dintre regizorii obişnuiţi ai noului teatru, alături de directorul companiei, de Oana Leahu, Gheorghe Balint ş.a. Dincolo de performanţa tehnică rară a mînuirii păpuşilor cu fire lungi, e de remarcat frumuseţea spaţiului propus de Daniela Drăgulescu şi cea a păpuşilor cu „voci“ şugubeţe. În pielea lui Gulliver, în schimb, s-a strecurat, fără a avea nevoie de alte fire decît cele emoţionale, Daniel Deac. Cum povestea, în linii mari, este cea pe care am văzut-o cu toţii de pe la grădiniţă (cititul lui Swift este pentru mai tîrziu şi, zău, ar avea rost şi acum şi, mai ales, aici), e de remarcat reacţia pozitiv-participativă a singurului public realmente avizat: copiii. Mai puţin inspirată, în schimb, mi s-a părut montarea lui Cristi Juncu Vaca Rosemarie, după Andri Beyeler, din cauza tentaţiei regizorale de a face cu ochiul părinţilor (eventual sexualizînd pînă la alunecarea în grotesc, cam ca Virgil Ianţu în emisiunea de la Prima TV), gest al pleoapei care de prea multe ori nu este altceva decît grimasă penibilă.

 

Celălalt palier ţintă al publicului presupune şi noi iniţiative de înnoire a retoricii scenice, în condiţiile suportului subteran evident. Fiindcă, deşi redus dimensional, subsolul teatrului nu are nimic opresiv, din contră, probabil lipsa de contrafacere a spaţiului susţine fiecare demers inovativ (nu-i înţeleg, oare, bunicii pe copii mai bine decît părinţii?!). Cu cîteva luni în urmă, am văzut acolo o variantă a Crizelor lui Mihai Ignat (textul premiat de BBC), inspirată datorită moderaţiei impuse regizoral de către Mihai Vântu. Acum, la sfîrşit de septembrie, a fost rîndul lui Theo Herghelegiu, proaspăt revenită de pe tărîm american, aducînd teatrului lui Dan Ţopa necesarul spectacol de maturitate: Welcome to Romania. O utopie negativă (poate), semnată de regizoarea care nu este la prima dovadă a unui talent dramaturgic ieşit din comun, mizînd pe un caragialism salutar. În subterana de la „Mihai Popescu“ din Tîrgovişte, bun venitul în România adresat de T. Herghelegiu şi de cei şase actori e de un haz nebun. Ce e dincolo de haz e altă poveste, pentru oameni mari (filozofi şi constipaţi). Totul se vede de sus (survolarea aparţine spectatorului care, fie prin vreun loc mai la vedere, fie prin vreunul mai ascuns al fiinţei sale, sigur se trezeşte cu o muscă…), iar în groapa cu lei – cam năpîrliţi, dar inconştienţi –, o fanfară (proprietatea teatrului, absolut profesionistă, salvată de pe la Cercul Militar, de unde tocmai i se pregătea desfiinţarea), un Băiat preşedinte (Ciprian Mistreanu), o Fată aiurită (Oana Porav Hodade), un Gropar bîlbîit şi simpatic (Ilie Ghergu) şi, mai presus de toate, Păpuşarul Orb (Ştefan Ştefănescu), depozitar şi tată al tuturor proastelor noastre obiceiuri mioritic-naţionale, servite cu aplomb de înţelept cu aură, ca din Creanga de aur sadoveniană, şi damf de ceauşesc balcanic („Democraţia este o glumă proastă. Monarhia – un banc răsuflat. sînt şi voi fi pînă crăp susţinătorul anarhiei sub forma de tiranie dictatorială. Ceea ce nu pricepeţi voi, ăştia tineri şi relaxaţi, e faptul că noi luptăm împotriva aceluiaşi duşman: plictiseala.“).

 

De partea cealaltă, Vizitatorul Li-Max (Costin Cambir/Daniel Deac), un limax, of course, dar ajuns om ca toată generaţia lui care, dată fiind depopularea ţării, îşi oferă poporul, duioşia şi miliardele de euro. De unde şi dilema: ultimii 27 de români, cu toţii gropari „ca toată elita noastră“, ori invazia de limacşi salvatori? Un manifest, zice Theo Herghelegiu, o poveste „care n-ar trebui să ne adoarmă ci, dimpotrivă, să ne trezească“. Interesant e că, în sfîrşit, la Tîrgovişte, regizoarea îşi limpezeşte propria opţiune politică: un anarhism firesc şi logic, curăţat de disperări apocaliptice pe spaţiu mic, ironizînd clişeele de toate culorile, un act nu apolitic, ci non-politic, ca al însuşi Li-Max-ului. Nu e vorba de o soluţie (nici vorbă!), ci de un strigăt de artist suprasaturat de realitatea imediată.