Orice retrospectivă editorială la
sfîrşit sau început de an semnalează lecturile,
preferinţele, „raza de acţiune“ şi „domeniile de interes“
ale fiecăruia dintre bilanţieri, iar criticii literari se limitează
de regulă la beletristică sau la domenii conexe beletristicii.
Puţini se aventurează şi pe alte teritorii, fie din teama legitimă
de „a nu se băga unde nu le fierbe oala“, fie din dezinteres,
fie din alte motive. În ceea ce mă priveşte, cred că a
urmări şi alte domenii culturale, altele decît cele strict
literare, ţine nu numai de cultura generală a unui critic al
actualităţii, ci şi de vertebrarea lui ideatică elementară. A
ignora referinţele social-istorice, politico-ideologice,
epistemologice şi a afirma, printr-un autonomism naiv înţeles,
că ar trebui să ne ocupăm doar de literatură ţine de
supravieţuirea comodă a unei atitudini induse înainte de
1989. Atît marea critică pre-comunistă, cît şi critica
internaţională de ieri şi de azi infirmă asemenea atitudini
puriste. Nu merg pînă la a include în „raza de
acţiune“ economia sau ştiinţele exacte (deşi cine s-ar simţi
în stare de asta ar putea-o foarte bine face). Mă voi opri
însă, în acest tur de orizont subiectiv, şi asupra
altor domenii decît cele strict literare, fără vreo pretenţie
de expert în domeniu, ci doar de comentator preocupat de
dinamica ideilor şi de (mega)tendinţele lumii în care
trăieşte.
Cartea anului: volumul lui Lucian
Boia
Editorial vorbind, 2011 nu mi s-a părut
a fi – din unghiul umanioarelor, evident – un an al literaturii,
ci unul al „întoarcerii istoriei“. Şi nu mă refer la
istoria de strictă observanţă, ci la o istorie deschisă către
provocările prezentului şi (re)conectată la marile sale dezbateri.
Inclusiv la o istorie „populară“ sau „de frontieră“.
Tendinţa e ceva mai veche şi s-a manifestat inclusiv în
roman… Din punctul meu de vedere – şi al multor altora… –,
cartea anului care s-a încheiat a fost volumul lui Lucian Boia
despre intelectualii români şi „capcanele istoriei“ din
anii ’30-’50. Nu e lipsit de relevanţă nici faptul că, dincolo
de calitatea de brand public a autorilor, atît lucrarea lui
Boia cît şi cea a lui Neagu Djuvara despre „cumanul“ Negru
Vodă au înregistrat un succes comercial de top. Bine primită,
din motive oarecum asemănătoare, a fost şi instructiva istorie a
sistemelor electorale Rumînii fericiţi. Vot şi putere în
România din 1931 pînă în prezent de Cristian
Preda. S-a vorbit/scris însă, din păcate, prea puţin despre
o apariţie de excepţie a tînărului istoric Tudor Dinu: Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat. Dacă în privinţa
lui Cantemir exegeza şi istoriografia autohtonă continuă să fie
alimentate cu contribuţii de primă mînă (printre cele mai
recente: Cantemireştii de Ştefan Lemny), redutabilul umanist
„fanariot“ şi rivalul la tronul Moldovei rămîne încă
nedrept de puţin frecventat… O altă carte de pondere despre care
s-a scris încă şi mai puţin este Rusia imperială: o istorie
culturală a secolului al XIX-lea de Antoaneta Olteanu, un must
pentru cei interesaţi în domeniu. În fine, nu pot decît
să regret puţinătatea reacţiilor pe marginea uneia dintre primele
cărţi apărute la noi despre „deceniul destinderii“
post-staliniste: Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul
deschiderii: 1962-1972, scrisă de doi venerabili insideri ai epocii
– Mircea Maliţa şi Dinu C. Giurescu.
Schimbînd planul istoriografic,
merită cu prisosinţă remarcată şi iniţiativa coordonatorilor
Armin Heinen şi Victor Neumann de elaborare a unei „istorii
conceptuale“ autohtone pe filiera indicată de germanul Reinhart
Koselleck: volumul colectiv Istoria României prin concepte
confirmă, în linii mari, validitatea unei asemenea propuneri.
Tot în perimetrul istoriei, dar
la graniţa ei „inefabilă“ cu memorialistica, se situează cele
două volume-document elaborate de Doina Uricariu (Scara leilor,
avîndu-l ca protagonist pe MS Regele Mihai I), urmînd
dipticului Maxilarul inferior din 2010 (care-o avea în
prim-plan pe Regina Ana). Nu mai listez aici numărul deja
impresionant de contribuţii la studiul totalitarismelor şi al
cercetărilor de arhivă în domeniu (semnalez doar volumul prob
al lui Cristian Vasile despre Politicile culturale comuniste în
timpul regimului Gheorghiu-Dej). Ţin să atrag însă atenţia
asupra unui impunător tom reconstitutiv apărut la Chişinău despre
monografierea satului basarabean Cornova, iniţiată la începutul
anilor ’30 de echipele sociologice ale lui Dimitrie Gusti: Dimitrie
Gusti şi colaboratorii, ediţie îngrijită de Dimitrie Gusti,
Zoltan Rostas şi Vasile Şoimaru. Tot în „zona“ istoriei
culturale – de data asta a celei filozofice şi ideologice – un
titlu de vîrf l-a reprezentat De la Junimea la Noica. Studii de
cultură românească: o nouă şi incitantă incursiune a
Martei Petreu în istoria radicalismului politic al
intelighenţiei româneşti. (Într-un sens, 2011 a fost şi
anul scriitoarei clujene, prezente în prim-planul actualităţii
editoriale şi cu romanul autobiografic Acasă, pe cîmpia
Armaghedonului, fără a mai vorbi de reeditările poetice şi
eseistice din seria de autor de la Polirom). Şi pentru că istoria
e-n toate, se cuvine să o marcăm şi în zona cinematografică,
prin surprinzătoarea Filmul surd în România mută:
politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune
(1912-1989) prin care Cristian Tudor Popescu debutează nu doar în
calitate de critic, ci şi de istoric de film. Trecînd la
istoriografia literară, un eveniment l-a constituit, fără doar şi
poate, apariţia primelor volume din megaproiectul Cronologiei vieţii
literare româneşti. Perioada postbelică, apărut sub egida
Academiei Române, a FNSC şi a Institutului de Istorie şi
Teorie Literară „G. Călinescu“ (coordonator: Eugen Simion). Un
instrument de lucru obligatoriu pentru oricine va dori să reviziteze
climatul publicistic al unor epoci insuficient explorate şi, tocmai
de aceea, generatoare de interminabile controverse. În acelaşi
perimetru se înscrie şi expertiza lui Nicolae Mecu despre
raporturile lui G. Călinescu cu totalitarismul. Dar şi – pentru a
glisa spre „critica criticii“ perioadei – debutul de excepţie
al lui Alex. Goldiş cu Critica în tranşee… (2011 a fost, de
altfel, un an al debuturilor critice notabile: Adina Diniţoiu,
Gabriela Gheorghişor, Doris Mironescu ş.a.). Critica literară de
tip „clasic“ a fost, de asemenea, bine reprezentată prin „scurta
istorie“ (sau „panorama alternativă“) a lui Mihai Zamfir
despre secolul literar al XIX-lea, prin cartea lui Eugen Simion
despre „cruzimile moralistului jovial“ Ion Creangă sau prin
delectabilul eseu al Ioanei Pârvulescu despre Caragiale faţă
cu presa vremii lui, fără a mai vorbi de restituirea „seminţelor
din scandal“ din culegerea Polemos a regretatului Marin Mincu.
Pentru cei cu gusturi ceva mai scholar, de neratat rămîne
incursiunea avizată a lui Cătălin Ghiţă în istoria şi
morfologia „prozei de teroare“ din Deimografia. Şi ar mai fi
destule: sintezele despre decadentism ale lui Mihai Ene şi Angelo
Mitchievici, masivul tom al Constantinei Raveca-Buleu despre Paradigma puterii în secolul al XIX-lea…
Categoria eseu a fost bine
reprezentată
N-ar trebui, cu nici un chip, ignorate
nici eforturile unor istorici literari pe cît de discreţi, pe
atît de buni profesionişti precum ieşeanul Victor Durnea,
care a publicat în 2011 un volum doldora de „contribuţii“
insolite (Propuneri de recurs) şi a realizat o splendidă ediţie
critică a publicisticii lui Constantin Stere de dinainte de Viaţa
Românească. Tot la Iaşi a apărut şi o frumoasă,
cuprinzătoare, bine îngrijită ediţie de G. Ibrăileanu,
realizată de Antonio şi Roxana Patraş. Iar la Bacău, neobositul
„bacoviolog“ Constantin Călin a publicat de curînd o
ediţie de opere G. Bacovia, fidelă originalului manuscris, şi un
volum reconstitutiv – În jurul lui Bacovia – deopotrivă
doct şi delectabil. Campionana ediţiilor rămîne însă
cea a operelor lui Ion Budai Deleanu, realizată în colecţia
„Pleiade“ de Gheorghe Chivu şi Eugen Pavel.
Anul 2011 a fost, după cum se ştie,
şi anul centenarului Emil Cioran. Lăsînd la o parte disputele
dezagreabile privitoare la custodia manuscriselor filozofului, mi se
pare demn de salutat gestul omului de afaceri George Brăiloiu de a
le achiziţiona şi dona Academiei Române (care pregăteşte
deja pentru tipar o ediţie critică a integralei textelor lui Emil
Cioran din etapa sa românească). După cum e de salutat şi
publicarea la Editura Humanitas a unor inedite precum Despre Franţa
sau Îndreptar pătimaş II, apărute în anii anteriori la
Paris.
Categoria eseu a fost şi ea bogat
reprezentată prin titluri ca Răni deschise de Solomon Marcus, Contracriza de Bogdan Ghiu, Viciile lumii postmoderne – recuperare
a regretatului Gheorghe Crăciun, Mormîntul comunismului
românesc… de Alex. Matei, Apropieri de Ion Vianu, Despre
frumuseţea uitată a vieţii de Andrei Pleşu, Ultimul Judt de
Mircea Mihăieş, Teodoreanu reloaded de Angelo Mitchievici şi Ioan
Stanomir etc., iar memorialistica a „punctat“ rar, dar bine, prin
depresivul jurnal-vedetă Zen al lui Mircea Cărtărescu, prin
„seria“ Nora Iuga (Berlinul meu e-un monolog, Blogstory…), prin
convorbirile cuceritoare ale Antoanetei Ralian cu Radu Paraschivescu
sau prin moralităţile „ego-grafice“ din Cinematograful gol de
Daniel Cristea-Enache.
Proza romånească a păstrat cota ridicată
Trecînd, în sfîrşit,
la beletristica propriu-zisă, un top 10 subiectiv (nu neapărat
într-o ordine valorică fermă, dat fiind că pe unele cărţi
nu am apucat decît să le răsfoiesc…) ar cuprinde, la
proză-roman, Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici, Viaţa lui
Kostas Venetis de Octavian Soviany, Acasă, pe Cîmpia
Armaghedonului de Marta Petreu, Dulcea poveste a tristului elefant de
Diana Adamek, Minoic de Caius Dobrescu, Un cetăţean al lumii de
Virgil Duda, Ploile amare de Alexandru Vlad, Moartea unui dansator de
tango de Stelian Tănase, Imigranţii de Ioana Baetica-Morpurgo, Tîrg
de arlechini de Paul Mihalache. Mai sînt însă şi altele,
destule, care aşteaptă să fie citite şi, eventual, comentate, de
la Nicolae Breban la Eugen Uricaru şi de la T.O. Bobe la Iulian
Tănase). Oricum, proza românească s-a prezentat mai mult
decît onorabil anul trecut, păstrînd cota ridicată din
2008 încoace.
La poezie, lista medie a opţiunilor ar include
titluri precum orice. uverturi & reziduuri de Sorin Gherguţ,Ţinutul Celălalt de Ruxandra Cesereanu & Marius Conkan, Marfă
reîncărcată de Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin
Gherguţ, Dan Pleşa şi Bogdan O. Popescu, Refuz fularul alb! de
Marius Ianuş, Unelte de dormit de Ioan Es. Pop, Imagini de pe strada
Kanta de Nichita Danilov, Instituţia moartă a poştei de Ionuţ
Chiva, Pavor nocturn de Dan Sociu, Cînd va veni ceea ce este
desăvîrşit de Andrei Dosa, Motocicleta de lemn de Ştefan
Manasia. Dar zecile de titluri poetice exced, vai, capacitatea de
acoperire a cronicarilor... Chiar dacă, după umila mea părere,
nici un volum de versuri n-a făcut gaură-n cer, merită remarcată
efervescenţa în materie a unor edituri noi precum Tracus Arte,
Casa de Pariuri Literare sau (cu mai multe rateuri) Herg Benet, unde
s-a regrupat grosul trupelor douămiiste.
Despre traduceri ar fi multe de zis –
o vor face însă alţii, mai informaţi şi mai avizaţi. Ca
simplu cititor, mă mulţumesc să pun deoparte volumele
proaspăt-traduse ale lui Ilf şi Petrov sau John Cheever, alături
de Jurnalul tragicei Anna Frank şi de Istanbulul lui Orhan Pamuk…
N-aş vrea să închei această
retrospectivă fără o coda despre unul dintre evenimentele mai
speciale din anul editorial 2011: Antologia CriticAtac, ce reuneşte
principalele contribuţii din primul an de fiinţare a platformei în
speţă. Oricum am privi lucrurile, CriticAtac constituie cea mai
importantă investiţie pe piaţa noastră de idei din ultima vreme
(dacă nu chiar din 1990 încoace): nu doar o necesară,
îndelung amînată reinventare, independentă,
nonpartinică a „stîngii culturale“ autohtone, ci şi o
regrupare majoră a tradiţiilor critice ale Aufklarungului într-o
cultură ale cărei dominante sînt date de conservatorismul
arogant sau de mimetismul servil şi în care grosul
intelectualilor publici se complac în a legitima lucrativ, sub
alibiuri idealist-mesianice, puteri politice cu tendinţe
nedemocratice.
Pînă la urmă însă, orice
bilanţ riscă să se transforme într-o consemnare a
„restanţelor“ şi într-un exerciţiu de – vorba unui
cunoscut disident – „necitire avizată“. O să avem multe de
citit şi comentat în 2012!
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters