Autor: 
Categoria: 
Am întîlnit numele lui Alexandru Baciu prin revista Secolul 20, încă din anii ’70 ai secolului trecut, ca şi pe cîteva cărţi traduse din literatura franceză, dar l-am uitat pînă în anul 1990, cînd am citit în România literară faimoasa convorbire despre muzica uşoară a acestuia cu N. Steinhardt1.
S-au reîntîlnit în anul 1970, cînd Mihai Şora, directorul Editurii Minerva, spre a-i ajuta, le-a solicitat traducerea unei antologii din scrierile eseistului şi filozofului francez Alain (Émil Chartier). Cartea a apărut la amintita editură în 1973, în două volume, şi a fost intitulată Studii şi eseuri (colecţia B.P.T).
Din acel an, în care s-au întîlnit aproape zilnic, pentru cîteva ore, datează şi fermecătoarea convorbire despre muzica uşoară, în care N. Steinhardt pleacă de la Goethe şi Kierkegaard spre a ajunge la Flaubert, iar Al. Baciu nu se lasă mai prejos şi apelează la Heidegger şi la Paul Valèry! Şi tot de atunci s-a stabilit între ei o statornică şi sinceră prietenie, fiecare rezonînd la necazurile şi la bucuriile celuilalt, după cum rezultă din corespondenţa lor.
Apărute după cîţiva ani buni de libertate, paginile de jurnal, cu notaţii intermitente din 1943 pînă în 1989 (din care lipseşte complet deceniul 1952-1961), au trecut neobservate, ca şi volumele sale de proză scurtă (Scrisoare de recomandare şi alte schiţe anacronice, 1996) şi de note de călătorie (Popasuri grăbite, 1999). Explicabil, dar nemeritat.
Probabil, unii vor fi fost dezamăgiţi citindu-i jurnalul, dar cei care-i cunoşteau bunătatea şi delicateţea sufletească nu-l vedeau în postura de justiţiar, nefiind croit, după cum sugestiv scria Alina Ledeanu, „din stofa eroilor“2. Pentru Alexandru Baciu, jurnalul era o modalitate de a-şi exorciza obsesiile, care nu erau puţine: trecerea ireversibilă a timpului şi intrarea „pe calea povîrnoasă a senectuţii“, bolile (era cardiac), suferinţele, umilinţele prin care a trecut şi, nu în ultimul rînd, nerealizarea sa pe plan literar. Simţea că are multe de spus. „Cîte probleme bat la porţile minţii ca să-şi găsească evadarea în cuvînt“, exclamă el în 25 martie 1979. Nu se simte în stare să „le dea drumul“, şi aceasta din mai multe motive. A fost mai întîi frica paralizantă de acel „prieten“ care l-a însoţit toată viaţa: dosarul de cadre! Dar, în pofida unor solicitări repetate, el nu a fost membru de partid şi nici nu a acceptat să facă vreun compromis.
De aceea a ales calea urmată de către cei mai mulţi dintre intelectualii proveniţi din „şcoala burgheză“ (avea două licenţe, în Drept şi în Istorie, dar urmase şi filozofia, mîndrindu-se că a fost studentul preferat al lui N. Iorga): pe aceea de traducător. Cele mai multe traduceri i-au apărut mai întîi în Secolul 20, iar apoi în volume, la diferite edituri. Faptul avea un implicit avantaj: traducerile nu erau impuse, ci alese pe bază de afinităţi elective! Conştient de statutul de „Cenuşăreasă“ atribuit traducerilor, Alexandru Baciu îşi depăşeşte regretul de a nu fi scris, cum şi-a dorit, un „roman al copilăriei şi adolescenţei“, privind cu melancolie, în compensaţie, la cele aproximativ 20 de traduceri din autori ca Alain, René Girard, Jean Giono, Marguerite Duras, Nicolas Schöffer etc., precum şi la colecţia revistei Secolul 20.
Conştient de oblomovismul său, Al. Baciu se raportează mereu la N. Steinhardt, recunoscînd că este la antipodul energiei şi al optimismului acestuia. Greutăţile întîmpinate la apariţia revistei, dar şi în viaţa socială, îl macină pe Al. Baciu, plasîndu-l mereu sub semnul anxietăţii. Spirit sensibil, dar totuşi inconcesiv, acesta primeşte de la Steinhardt îndemnuri pe care nu conteneşte să le repete cu o nedisimulată încîntare; „mai mult curaj şi mai ales mai multă nepăsare, mai multă adică nesimţire“, le recomandă monahul de la Rohia. Fascinat de scrisul „subtil“ al lui N. Steinhardt, Al. Baciu îi citeşte cu nesaţ cărţile, „devorîndu-le“, uimit mereu de vasta lui cultură. În jurnalul său, el notează cu încîntare toate apariţiile cărţilor semnate de prietenul său, excepţie făcînd doar volumaşul consacrat lui Geo Bogza în 1982, an care este expediat în doar opt pagini! În data de 6 aprilie 1989, Al. Baciu scrie cu tristeţe despre moartea – survenită în 30 martie, la Baia Mare, în urma unui infarct – lui „nenea Nicu Steinhardt, una din minţile cele mai cultivate ale culturii noastre şi unul din exponenţii cei mai străluciţi şi curajoşi ai obştei scriitoriceşti autentice“ (vol. 2, p. 282). Alexandru Baciu a fost printre puţinii care au intuit destinul postum al monahului-eseist, afirmînd tranşant: „va rămîne cu siguranţă o pagină luminoasă în istoria literaturii noastre contemporane“ (vol. 2, p. 283) – şi aceasta, înainte de a-i cunoaşte Jurnalul fericirii.
Avînd de mers la Bucureşti, mă hotărîsem în sfîrşit să-l vizitez pe prietenul lui N. Steinhardt, după ce, aproape 4 ani, vorbisem cu dînsul doar la telefon. Înainte de plecare, în seara zilei de 8 decembrie, l-am sunat, aşteptînd să-i aud vocea blîndă, domoală, de om bătrîn şi bolnav, cum nu uita să sublinieze în orice convorbire, dar mi-a răspuns un glas tineresc, care, după ce a aflat cine sînt, mi-a spus simplu, parcă fără emoţii: „L-am înmormîntat de două zile!“.
A trebuit, cu regret, să adaug neîntîlnirea mea cu Alexandru Baciu altor două eşuate întîlniri: cea cu C. Noica şi, mai ales, aceea cu N. Steinhardt. Nu i-am căutat atunci cînd trăiau, îi caut acum, în schimb, cu emoţie şi melancolie, dar şi cu o indicibilă satisfacţie spirituală, în cărţile şi în corespondenţa lor.
Cele cîteva scrisori care urmează ni-i relevă pe N. Steinhardt şi pe Al. Baciu aşa cum au fost: calzi, prietenoşi, oameni de bună-credinţă şi de „bunăvoire“.
18.V.1981
Dragii mei,
Mulţumiri pentru rîndurile voastre calde şi prieteneşti.
Din toată inima vă doresc sănătate şi mă rog lui Dumnezeu să vi-o dea, din belşug.
Da, în trimestrul ei al patrulea, viaţa ne arată faţa ei sumbră: prietenii pier, sănătatea ne părăseşte, singurătăţile se accentuează, cenuşiul devine nuanţa predominantă.
Aşa e.
Dar treaba noastră, noima noastră, demnitatea noastră e să ne facem că nu observăm.
Îndrăznesc – îndemnat de voi! – să mă dau drept pildă. Şi pe mine mă încearcă dureri grele şi necazuri dese: boala mea veche de intestine nu numai că nu se atenuează, ci pare a deveni mai virulentă, mai rea, mai sigură pe sine. Şi totuşi..., cînd merg noaptea la miezonoptică şi cerul se întîmplă a fi luminat şi înstelat şi liniştea în jur e absolută (de necrezut, un echivalent insonor al lui zero absolut) ori cînd dimineaţa devreme totul nu-i decît verde proaspăt şi lumină firavă, simt o stare de fericire care alungă orice altceva.
Asemenea stări de euforie vă doresc.
Luptaţi cu cenuşiul!
Avem de dus, cu viaţa (în general, dar mai ales în trim. IV), o luptă nevăzută, continuă, grea.
Curajul fiind prima virtute a omului, să nu ne lăsăm!
Aveţi cărţi frumoase şi multe, aparate excelente producătoare de muzică superbă, aveţi pisici (şi harul minunat al iubirii de animale), aveţi un cuib destul de bun, duceţi o viaţă casnică perfectă şi rară, colaboraţi la o revistă care-i un giuvaer... nu, nu vă lăsaţi! Puteţi înfrunta cenuşiul de pe poziţii tari şi sigure.
Nu-i nevoie ca Dudu să se deranjeze cu expedierea Sec. 20 aici; mi-l va remite, cu ajutorul lui Dumnezeu, cînd voi fi în Bucureşti (unde aflu că mă aşteaptă un ceai cu bunătăţi, cum numai Irina se pricepe şi binevoieşte a-mi pregăti).
Şi nu uitaţi: sînteţi iubiţi de multe pisici, mulţi căţei şi, fără îndoială, cîţiva prieteni buni.
Printre care cere voie a se număra cu simţăminte de sinceră şi caldă afecţiune
şi al vostru
Nenea Nicu
Rohia, 27.7.’82
Iubite Dudule, iubită Irino,
Mulţumesc pentru Barthes, pentru încasarea banilor, pentru trimiterea artic.şo luluiţ din Familia (ultrabinevoitor); mulţumesc mai ales pentru statornica şi calda voastră prietenie. Mă bucur că o duceţi mai binişor cu sănătatea şi că problema pensionării a fost rezolvată satisfăcător. Eu unul am mult de furcă aici cu biblioteca; am de furcă şi cu sănătatea – n-am ce-i face, „asta-i situaţia“, şi nu mă dau învins cu una, cu două. Încăpăţînarea e bună şi la anchetă, şi la boală! Petrecere frumoasă pe unde veţi călători, sănătate şi binecuvîntări. Şi daţi crezare caldei mele afecţiuni recunoscătoare. Din toată inima, al vostru
Nenea Nicu
care nu se lasă! care nu se dă bătut!
Bucureşti, 19 iulie 1982
Dragă nene Nicule,
Nu ştiu dacă ai primit scrisoarea mea de acum cîteva săptămîni, după sosirea lui Irenne, în absenţa căreia m-am simţit destul de prost, avînd tensiune oscilantă, ceea ce m-a împiedicat să lucrez aşa cum aş fi vrut. Acum sînt ceva mai bine şi mă pregătesc să merg cu Irenne la Breaza, unde altitudinea mai mică este mai bună pentru cardiaci.
La redacţie am avut destul de lucru pînă acum cîteva zile, cînd Hăulică s-a întors din străinătate. În absenţa lui am apărut cu două numere: un număr dublu, 6-7/981, şi unul triplu, nr. 8-9-10/981, consacrat exclusiv lui R. Barthes, unde ai şi tu traducerile. Azi am încasat drepturile de autor ce ţi se cuvin: partea ta este 610 lei; de asemenea, am încasat tot pentru tine colaborarea din revista Steaua nr. 5/982: 200 lei; în total 810 lei, sumă ce am vorbit cu Ella să i-o remit ca să ţi-o trimită acolo. De asemenea, am grijă să-ţi pun deoparte numerele apărute din Secolul 20 şi îndeosebi cel triplu, unde sînt traducerile tale. Ambele numere – cel dublu şi, în special, cel triplu consacrat lui Roland Barthes – s-au bucurat de mult succes, deşi preţul unui exemplar aproape s-a triplat, cititorii cumpărîndu-l chiar în asemenea noi condiţii.
Noi ducem o viaţă destul de anodină, cu grijile cotidiene. Irenne aşteaptă să-ţi povestească din cele văzute în călătoria ei. Eu sînt destul de obosit după un an de cînd n-am ieşit aproape deloc din Bucureşti. Eu mai puţin pesimist, problema pensionării mele nemaipunîndu-se acum, dar anul acesta parcă mai mult ca altă dată – vîrsta a IV-a caută să-şi spună cuvîntul răspicat. Poate din cauza aceasta şi – mai ales – a problemelor valutare nu mai intenţionez să fac o călătorie la prietenul meu din Strasbourg, care mă invită stăruitor. La anul – prin mai sau iunie –, dacă sănătatea şi împrejurările mă vor ajuta, cred că mă voi duce.
Dintre prietenii tăi mai toţi cred că sînt în vacanţă, căci n-au mai trecut pe la redacţia noastră.
În climatul estival-anodin îţi duc lipsa, optimismul tău sedativ lipsindu-mi mult.
Aştept pe curînd veşti mai amănunţite de la tine: cum o duci şi, mai ales, dacă sănătatea te ajută să-ţi îndeplineşti obligaţiile de acolo.
Te îmbrăţişez cu multă afecţiune, Dudu
P.S. Îţi trimit o cupură din revista Familia, în care se laudă eseul tău despre Bogza. Dacă ai treburi aici, pe la reviste şi edituri, scrie-mi. Noi lipsim din Bucureşti cam între 1-20 august.
Rohia, 8 ian. 87
Dragii mei,
Mult m-a mişcat şi înduioşat dragostea voastră pentru micul animal care şi-a petrecut viaţa alături de voi şi împreună cu voi. Bun, frumos şi emoţionant lucru aţi făcut înmormîntîndu-vă pisica aidoma unei fiinţe şi înflorîndu-i mormîntul.
O dată mai mult am avut convingerea că sînteţi oameni buni.
Mă bucură vestea pensionării lui Dudu. Foarte bine. Vrednic e de odihnă şi de niţică dulceaţă şi tihnă a traiului.
Îl rog pe Dudu să-mi comunice, dacă ştie, cine a fost numit în locul lui Ioanichie Olteanu la Viaţa Românească.
Multe mulţumiri pentru gîndul bun de a-mi trimite aici Secolul 20 cînd are să apară. Dea Domnul să mai fiu în viaţă şi să apară numărul cu Elveţia înainte de a fi împlinit eu vîrsta de 90 de ani (ca răposatul meu tată) şi să mai fiu încă în stare a citi!
Despre cele 2 mici texte ref.şeritoare laţ M. Eliade şi E.M. Cioran nici că îndrăznesc a întreba; o voi face în anul 2000.
Mai e nevoie să vă scriu că vă doresc din suflet, inimă şi cuget deplină sănătate? Vă mai doresc (în special lui Dudu): mai mult curaj şi, mai ales, mai multă nepăsare, mai multă – chiar – nesimţire. Sîntem atît de neputincioşi în faţa bolilor, accidentelor, meandrelor vieţii, încît o resemnare cît mai indiferentă e cea mai bună soluţie.
Oricum, vă recomand: odihnă, nepăsare şi voioşie (impusă!).
Şi încă un sfat: luaţi-vă de îndată o nouă mîţă frumoasă şi amicală. (Aici avem una albă – o cheamă Ţirica – prietenă cu P. Stareţ, aşa una v-ar trebui, dar pisicile sînt în general casnice, amicale şi pline de graţie.)
Vă sărută pe amîndoi cu nestrămutată afecţiune şi cu cele mai bune urări
Nenea Nicu
Îi mai cer lui Dudu încă o informaţie: a apărut un volum colectiv consacrat Mioriţei (unde Ioan Alexandru mi-a spus că va fi introdus şi un text al meu despre Mioriţa)?
Bucureşti, 6 iulie 1987
Dragă nene Nicule,
Mulţumesc din toată inima pentru cartea trimisă şi călduroasa dedicaţie ce o însoţeşte. O „devorez“ ca şi pe celelalte lucrări scrise de tine. E un adevărat „îndrumar“ moral şi estetic. Îţi admir încă o dată vasta şi rafinata cultură şi preţioasele îndemnuri de a ne cunoaşte pe noi înşine în labirintul de taine pe care trecerea timpului şi vîrsta le împovărează mai tare. Marea înţelepciune este să le accepţi fără drame, ceea ce nu-i deloc uşor, tu reuşind în mare măsură, eu căutînd să-ţi merg pe urme, dar nu prea izbutesc. Să-ţi dea Domnul sănătate să mai poţi scrie cărţi tot aşa de frumoase, iar eu să le citesc.
Exemplarul trimis redacţiei revistei Secolul 20 l-am înmînat personal lui Hăulică. Aici situaţia este aceeaşi.
Noi vom pleca probabil între 16-30 iulie pe la Călimăneşti, la Casa de odihnă a U.S. Nu ştiu cum ne vom descurca, dar căutăm să fugim de canicula din Bucureşti (deşi în ultimele zile a plouat abundent şi a fost răcoare). Aştept cu mare plăcere numai ştiri bune de la tine. Îţi doresc multă sănătate.
Al tău prieten,
Dudu
P.S.: Calde salutări pisicilor care au un naş atît de erudit.
––––––––––––––
1. Vezi România literară, nr. 26, 1990,
pp. 12-13.
2. Vezi Alina Ledeanu, „Cu bine, Domnule Baciu“, România literară, nr. 51-52, 28 decembrie
2004-11 ianuarie 2005, p. 31.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters