OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De departe, de pe Valea Drăganului din Apuseni, din curtea hanului în care am poposit la apusul zilei de 5 iulie a acestui an, alături de Ghiţă Petrov, Paul Scrobotă şi Horaţiu Groza, cei trei arheologi alături de care, de la o vreme, străbat satele şi munţii în căutarea morţilor fără de cruce, pădurea părea o pată neagră sub cerul violet. Un loc straniu şi trist, pe care l-am cercetat cu o strîngere de inimă. Poate şi pentru că ştiam povestea. Totul începuse cu un an înainte, cînd pe 3 iunie 2010 un anume Teodor Constantin Şuşman din Cernavodă ne-a scris, istorisindu-ne această poveste a bunicului Teodor şi a unchilor săi Toader şi Avislon, pe care nu i-a cunoscut niciodată. Noi cunoşteam numai versiunea Securităţii, care i-a urmărit pe cei trei şi nu şi-a găsit liniştea pînă ce nu i-a ucis.

Neamul Şuşmanilor din Huedin

Între cele două războaie, neamul Şuşmanilor era printre cele mai vestite din zona Huedinului. Teodor, capul familiei, a fost primar în Răchiţele pînă în 1945, la venirea comuniştilor, vreme de aproape două decenii. I se spunea „regele moţilor“ pentru că a reuşit să obţină pentru oamenii din aceste părţi, în cursul unei îndrăzneţe audienţe la Regele Ferdinand, nu cu multă vreme înainte de moartea acestuia, dreptul de proprietate în composesorat asupra pădurilor confiscate de la nobilii maghiari expropriaţi după Primul Război Mondial.

Era un om avut: două gatere, un magazin care asigura cele trebuincioase pentru toată zona, cît şi o casă mare, cu cerdac, într-o frumoasă poiană din hotarul satului, mărginită de livezi de meri, stupi de albine şi o poiată din care nu lipsea nimic. Aici, în „raiul lui Şuşman“, cum i se spunea locului, cei cinci copii ai săi au avut parte de zăpezi, flori, jocuri şi bucuriile vîrstei de aur, pe care o presupun de-a dreptul lipsită de griji. Dar aici istoria are un nod în gît şi tace, rămîne imaginaţiei fiecăruia să privească spre acea copilărie. Am revăzut această poiană. Culcat pe spate, în iarba rece a dimineţii, am privit acelaşi cer ca şi ei. În jur nu mai e nimic. Livada a fost distrusă, casa a fost arsă (stau chiar deasupra ruinelor ei, năpădite de iarbă), stupii şi roiurile albinelor risipite sînt toate în trecut. A rămas doar un nuc bătrîn, care se usucă din picioare – printre ultimii plantaţi de Şuşman, nu departe de locul unde s-ar fi aflat poarta în acest rai al său, devenit în timp parte a pădurii. O poiană stranie, asupra căruia pluteşte un blestem.

Totul s-a spulberat în anul 1948, cînd asupra familiei Şuşman s-a năpustit cealaltă istorie, a „timpurilor noi“, cu tot cu armele ei. Nesupus faţă de politica regimului de democraţie populară, statornic deci faţă de tradiţia locului şi nevoind să părăsească lumea sa pentru cea nouă, Teodor Şuşman rămînea acelaşi prestigios şi autoritar „rege al moţilor“, faţă de care cei cîţiva parveniţi ai noii puteri care îi luaseră locul, din familiile Paşcu şi Boc, nu aveau arme. Dar noul regim avea. Înaintea iminentei sale arestări, a luat calea codrului, în august 1948, alături de trei dintre fiii săi mai mari şi de cîţiva ţărani, ameninţaţi şi ei de represaliile Securităţii. Nu povestesc aici istoria acestui grup de nefericiţi, vînaţi şi ucişi sau arestaţi rînd pe rînd, căci această istorie nu este despre ei.

Teodor Şuşman a fost ucis de Securitate în 15 decembrie 1951. Înainte de a fi omorît, raiul său devenise iadul său. Casa îi fusese ocupată de securişti şi miliţieni. Zilnic, auzea vaietele soţiei, plînsetele copilului cel mic, Emilian, dar îi stăruiau în urechi mai ales strigătele Romulicăi, singura sa fată: „ajută-mă tată, că mă necinstesc miliţienii...“.

După ce am descoperit împreună cu colegii mei rămăşiţele lui Teodor Şuşman, nepotul său Teodor Constantin, cum spuneam la început, ne-a scris şi ne-a rugat să încercăm să-i găsim şi pe unchii săi, Toader şi Avisalon, doi dintre cei trei fii care şi-au urmat tatăl pe cărările muntelui Vlădeasa şi prin părţile Huedinului şi care au fost ucişi în 1958, la şapte ani după tatăl lor. Cel de-al treilea dintre feciorii lui Şuşman, Traian, fusese arestat de Securitate cu zece ani mai devreme şi condamnat la 25 de ani de temniţă. A murit anul trecut la Iaşi, cu mulţumirea îngropării creştineşti a tatălui şi rugîndu-l cu ultimele puteri pe Ghiţă Petrov să-i găsească şi fraţii. Ghiţă a cutreierat mult aceste locuri şi a vorbit cu zeci de bătrîni. În îndelungatele peregrinări prin satele de munte din zonă a aflat cu greu cîte ceva. Bătrînii tac şi acum, retrăind spaimele timpurilor trecute, iar tinerii nu ştiu – nu li s-a povestit nimic, din aceleaşi spaime. Securitatea e vie încă în partea locului, unde urmaşii celor care i-au năpăstuit ca reprezentanţi ai „puterii populare“ le conduc şi astăzi destinele – şi, dacă e să ne gîndim la familia Boc din Răchiţele, nu numai lor. Totuşi, Petrov a reuşit să stabilească cu o oarecare aproximaţie posibilul loc al mormîntului comun, unde Toader şi Avisalon îşi aşteaptă crucea. Aşa se face că priveam, cu o înfiorare care nu era doar cea a apusului acelei zile de 5 iulie, de la marginea satului Tranişu din Valea Drăganului, spre poalele munţilor Vlădeasa, spre o pădure tainică, sub un cer violet.

Cei doi fraţi

Încă din crugul nopţii, omătul moale şi nu prea gros aşezat pe dealurile care mărginesc Valea Drăganului era strivit de zeci şi zeci de perechi de bocanci cazoni. Securitatea Regiunii Cluj detaşase în această parte a munţilor Vlădeasa trupele Batalionului de Securitate din localitatea Floreşti, de lîngă Cluj, pentru a-i încolţi pe cei doi fraţi. Nu mai puţin de şapte camioane înţesate de soldaţi şi însoţite de cîteva maşini de teren ale „cadrelor“ s-au oprit atunci la cîţiva kilometri depărtare de hotarul comunei Tranişu. De aici, pe vale, au urcat în tăcere spre cătunul Tranişu. Asudat în tăcerea nopţii, maiorul Ioan Moraru, locţiitorul şefului Direcţiei de Securitate a Regiunii Cluj, însoţea trupele. Porthartul îi atîrna caraghios, pînă spre genunchii trupului său pirpiriu. Sîsîia din cînd în cînd, cu o căutătură cruntă, către vreunul al cărui pat de puşcă lovea catarama rucsacului sau către acea parte a şirului de soldaţi de unde se auzea trosnetul vreunei crengi rupte sau alt fel de zgomot. Noaptea îi ajuta. Pe cerul violet, nici urmă de lună.

„Bandiţii au ars de vii“

Toader şi Avisalon dormeau, adăpostiţi în grajdul gospodăriei lui Florea Romul, de pe Dealul Micii. Nici măcar imaginaţia nu a putut reţine visele lor. Istoria a reţinut însă cele ce urmează: în jurul orei cinci şi jumătate, casa lui Florea Romul a fost înconjurată. Trezit din somn sub ameninţarea armelor, cu toţi ai săi, acesta a fost crunt bătut, dar nu a spus nimic despre locul unde se aflau cei doi. Strigătele lui, plînsetele copiilor şi ale soţiei i-au smuls pe fraţii Şuşman din acele neştiute vise. S-au adîncit în fînul din podul grajdului. Totul era întors şi cercetat, sub ordinele maiorului Moraru, din ce în ce mai istovit de furie şi neputinţă. Pe la opt şi jumătate, un înger negru a coborît asupra sa. „Ia daţi tot fînul jos din pod“, s-a răstit la soldaţii asudaţi, cu tot frigul din zori.

În momentul în care soldaţii s-au apropiat din nou de gura podului, Toader şi Avisalon au deschis focul. Ca şi tatăl lor, nu voiau să cadă vii în mîna securiştilor. A urmat un schimb de focuri care a durat aproape două ore, timp în care echipe ale Securităţii au luat în zadar cu asalt grajdul. „Daţi-le foc“, a ordonat sec maiorul Moraru, parcă cu acel înger negru poposit încă deasupra capului său încins de furie şi ură. Flăcările au cuprins repede totul, iar din interior riposta lui Toader şi a lui Avisalon a încetat pentru totdeauna. Nu s-a auzit nici un strigăt, în vreme ce fînul uscat ardea ca o torţă, topind furia şi ura maiorului, odată cu carnea celor doi fraţi, în nechezatul cailor şi mugetul vitelor înnebunite de spaimă şi durere, alături de care fraţii au ars în acel grajd.

A doua zi în zori, cadavrele lor carbonizate au fost luate din ruinele fumegînde şi au fost aşezate, din ordinul maiorului, la cîţiva paşi de acestea. Documentele oficiale vorbesc despre identificarea cadavrelor în prezenţa unui procuror şi despre efectuarea unei aşa-zise autopsii, care a stabilit că „bandiţii au ars de vii“. Cadavrele arse au fost expuse timp de şapte zile, lîngă casa familiei Florea, fiind aşezate pe un pat de fîn. Au fost apoi aruncate într-o groapă săpată de către soldaţi în pădurea din apropiere, sub un cer violet.

Pe Toader şi Avisalon nu i-am găsit

Dacă ar fi fost să îi găsim pe cei doi în acea pădure, la începutul verii acestui an, rămăşiţele lor ar fi fost, la dorinţa familiei, reînhumate pe Valea Firii, unde se aflase „raiul lui Şuşman“ şi unde tatăl său îşi aşteaptă feciorii. Dar pe Toader şi Avisalon nu i-am găsit, cu toate că am săpat nu mai puţin de unsprezece gropi în acea pădure, la rădăcina a tot atîtea buturugi de paltin, după cum se spune că e însemnat locul. De fapt, cei doi nici nu au murit – oficial, ei sînt în viaţă: nici o autoritate a vreunei administraţii locale nu a eliberat pe numele lor vreun certificat de deces. S-au ascuns doar pe undeva, în acei munţi, însoţindu-l pe tatăl lor. După cîteva zile istovitoare de căutări, l-am rugat pe preotul Viorel Bănuţ din Huedin, care ne însoţise în toată această vreme a căutărilor, ca măcar de o rugăciune să aibă parte sufletele pîrjolite ale celor doi fraţi. În sunetele ecteniei, priveam la cerul, de astă dată înalt, la marginea unei păduri, de astă dată nespus de frumoasă.