OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Scepticismul moderat al lui Hilberg
Capodopera lui Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews (1961), reprezinta exemplul suprem al aplecarii metodologice asupra documentelor furnizate de catre faptasi. in ultima sa carte, Sources of Holocaust Research: An Analysis (2001), Hilberg discuta statutul insusi al unor astfel de documente. E adevarat ca nu respinge categoria marturiilor directe ale victimelor. La urma urmei, el a fost cel care a editat jurnalul lui Adam Czerniaków. Hilberg stabileste insa un soi de ierarhie, in care documentul cel mai credibil este cel produs in timpul evenimentului (de unde excluderea reeditarii retrospective) – preferabil de catre faptas. Cel mai putin utile sint documentele false, precum memoriile lui Binjamin Wilkomirski, Fragments: Memories of a Wartime Childhood.

La fel de precare sint si marturiile retrospective, selective si adesea neveridice, ale faptasilor, marturii produse in contexte specifice si avind in vedere interese specifice (sa ne gindim la memoriile lui Eichmann sau ale lui Albert Speer, sau la depozitiile fostilor ofiteri SS anchetati in procese in urma carora riscau sa fie expatriati din Statele Unite). Hilberg este cit se poate de critic si fata de documente ale istoriei orale, intrucit acestea nu se apropie nici pe departe de idealul unei marturii directe si nemodificabile in viitor. El subliniaza urmatoarele trei limite principale ale istoriei orale: „(1) Supravietuitorii ca intreg nu reprezinta o mostra statistica a comunitatii evreiesti care a fost distrusa. (2) Cei care au depus marturie nu reprezinta o mostra statistica a supravietuitorilor. (3) Marturia lor nu contine o mostra statistica a experientelor lor“. Din aceleasi motive, Hilberg este critic si fata de memoriile publicate, astfel ca si acestea constituie doar relatari personale pline de revelatii selective.

in ierarhia lui Hilberg a utilitatii documentelor, jurnalele victimelor – sau, cel putin, unele jurnale ale victimelor – sint plasate mai sus decit documentele deja mentionate. Si inca si mai sus sint plasate diferite tipuri de documente germane. insa chiar si aceste documente sufera de anumite limitari, unele mai mult decit altele. De fapt, citeva dintre afirmatiile sale pot fi chiar mai radicale, ele sugerind limitarile si caracterul relativ al oricarui document referitor la Holocaust sau, generalizind, cu privire la trecut in general, la orice trecut. Toate acestea par sa fie sugerate atunci cind afirma, in remarcile sale de final, ca cercetarea Holocaustului nu are nici o finalitate si ca realitatea evenimentelor ne scapa intotdeauna. in ciuda acestor afirmatii, ar fi absurd sa-l portretizam pe Hilberg ca pe un autor care neaga Holocaustul sau ca pe un sceptic cu privire la trecut, deoarece analiza sa furnizeaza o ierarhie a obiectivitatii si a valorii de adevar a surselor. Cu alte cuvinte, el nu pretinde ca toate documentele sufera de aceleasi limitari in ceea ce priveste valoarea de adevar sau ca toate ar suferi in acelasi grad de asemenea limitari. Nu stim ce ar fi spus Hilberg despre jurnalul lui Mihail Sebastian, dar cu siguranta ca in ierarhia sa l-ar fi plasat mai sus decit memoriile, decit istoria orala sau decit alte documente mai putin demne de incredere – desi, in ierarhia jurnalelor victimelor, probabil ca l-ar fi plasat mai jos decit jurnalele lui Czerniaków si Lambert.

Scepticismul radical
Merita sa remarcam faptul ca desi Hilberg ar plasa jurnalul lui Sebastian mai presus decit alte tipuri de documente, deoarece aproximeaza idealul marturiei directe, al informatiei la care autorul jurnalului este martor si care este astfel prezenta in chiar actul scrierii, un comentator inca si mai sceptic ar putea arata ca insasi aceasta ancorare in prezentul fiecarui eveniment reprezinta cea mai mare limitare a unui jurnal, intrucit prezentul este in intregime tranzitoriu si, astfel, intr-un sens important, relativ. Daca adaugam la asta faptul ca autorul jurnalului, ca fiinta umana, are intotdeauna un punct de vedere subiectiv, datorita personalitatii sale, optiunilor lui, convingerilor sale politice sau apartenentei etnice, vom obtine o forma destul de radicala de scepticism, conform careia nu trebuie sa privim nimic din ce este scris intr-un jurnal ca pe o expresie a marturiei directe si a unui inalt grad de obiectivitate, ci tocmai dimpotriva: ca pe un punct de vedere in mod necesar subiectiv si, astfel, cit se poate de limitat, care trebuie privit cu multa precautie si suspiciune.

Argumente de acest tip au fost avansate cu privire la jurnalul lui Sebastian de catre citiva comentatori romai, printre care Dan C. Mihailescu si Monica Lovinescu. Mentionez aici ca nu sint interesat sa discut astfel de comentarii de dragul lor. Sint interesat doar de acele aspecte ale acestor comentarii care exemplifica tendintele catre tipul de scepticism mentionat mai sus, tendinte care, odata sistematizate, transcend obiectivul lor relativ ingust si conduc la afirmatii sceptice radicale cu caracter general.
Pentru a nu cauta prea mult, sa luam, de exemplu, recenzia initiala a lui Mihailescu la jurnalul lui Sebastian, Adeverirea unui mit (1997). Pentru a evita o condamnare prea dura a lui Mircea Eliade, datorata binecunoscutelor pasaje „fasciste“ din jurnalul lui Sebastian, Mihailescu propune un principiu general de interpretare a unor astfel de documente. „Este vorba, spune el, de o cerinta elementara a receptarii literaturii memorialistice: cea de a nu absolutiza niciodata nici o afirmatie a autorului, ci de a lua totul cum grano salis. De a nu hiperboliza anecdoticul, de a nu generaliza intimplatorul, a nu decreta ca regula exceptia“. Mihailescu arata ca ar fi o greseala sa violam „legea relativului si a contextualizarii“, o lege care constituie „esenta abordarii oricarui act memorialistic, fie facut, acesta, sub imperiul clipei prezente, fie prin aburii nostalgiei evocative“. Mai departe, el scrie: „Cel care extrage o afirmatie de moment a cuiva dintr-o multime de reactii subiective ale altcuiva, ridicind-o la rangul supremului adevar obiectiv, cade sintr-o ridicolat eroare. [...] Totul, absolut totul dintr-o opera memorialistica trebuie luat cu precautie, [...] trebuie coroborat cu alte si alte date si lucrari mai mult sau mai putin asemanatoare.

Fiecare parte trebuie gindita in functie de intregul evenimentului, de intregul personalitatii respective, in functie de momentul istoric precis etc., pentru ca, in final, [...] ea sa fie privita prudent, [...] inregistrata cu atentie, desigur, insa niciodata in numele definitivului“. in fine, Mihailescu mentioneaza singularitatea pozitiei lui Sebastian in cadrul generatiei sale, cea a unui evreu care nimereste in plin proces de nazificare a altora, sugerind ca unele dintre condamnarile mai emotionale ale afirmatiilor pro-fasciste ale lui Eliade se datoreaza acestei singularitati.
Doua teze relativiste apar in acest argument. Prima se refera la subiectul explicit din pasajele lui Sebastian, si anume la implicarea lui Eliade in miscarea fascista, pe care Mihailescu o descrie ca pe o eroare de tinerete si ca pe o „ploaie trecatoare“. Nu vreau sa discut aici aceasta parte a argumentului, pe care o consider gresita. Ma intereseaza mai mult dovada pe care Mihailescu o aduce in favoarea caracterului relativ al implicarii lui Eliade in miscarea fascista: aceea ca jurnalul lui Sebastian este, ca document, relativ si subiectiv, intr-un anumit sens.

Cea de a doua teza relativista priveste chiar subiectul nostru – statutul epistemic al jurnalelor victimelor. Pentru ca daca marturia lui Sebastian cu privire la fascismul lui Eliade este una relativa, nu avem nici un motiv sa presupunem ca ea este mai putin relativa cind avem de-a face cu alte subiecte si evenimente descrise in jurnal, dat fiind ca Mihailescu insusi a dat o lege de interpretare, un principiu interpretativ general intemeiat pe natura jurnalelor. Desigur, Mihailescu nu aplica acest principiu la intregul jurnal al lui Sebastian, ci doar la pasajele care il privesc pe Eliade. Dar asta este, in cel mai bun caz, auto-contradictoriu, iar in cel mai rau – o aplicare selectiva a unui principiu interpretativ general. Sa ne reamintim formularea sa: „Totul, absolut totul dintr-o opera memorialistica trebuie luat cu precautie [...]“. Fie ceva este in neregula cu principiul lui Mihailescu al interpretarii, fie acest argument ii ofera scepticului radical mijloace pentru a putea afirma nu doar caracterul relativ al jurnalului lui Sebastian, ci si caracterul relativ al oricarei marturii directe cu privire la Holocaust. Miza, aici, nu este doar una hermeneutica sau interpretativa. in realitate, avem de-a face cu o chestiune epistemologica, una care priveste justificarea unui tip important de sursa de cunoastere a trecutului. [...]

in consecinta, tratind orice document testimonial ca nedemn de incredere, o pozitie precum cea a lui Mihailescu se apropie puternic de ceea ce eu numesc consecinta interpretativa extrema – si anume, scepticismul radical cu privire la statutul epistemologic al jurnalelor victimelor. Acest tip de scepticism neaga afirmatia potrivit careia in astfel de jurnale putem gasi vreun adevar obiectiv („la rangul supremului adevar obiectiv“) si ca ele ar contine ceva definitiv („in numele definitivului“). A sustine asa ceva este cu siguranta fals. Jurnalele pot contine adevaruri obiective, iar cel al lui Sebastian chiar contine asemenea adevaruri. [...] Prin urmare, afirmatiile dintr-un jurnal nu pot fi acuzate de subiectivitate, relativism sau indeterminare in intelesul pe care scepticul radical le atribuie acestor cuvinte. Propozitiile pot fi false sau, intr-un anumit context, pot fi irelevante sau pot sa nu ne comunice tot ce vrem sa stim. Cu toate acestea, daca sint adevarate, atunci sint adevarate in mod obiectiv si categoric.
Dar cum stim care din afirmatiile lui Mihail Sebastian sint adevarate si care nu? Merita amintit ca Mihailescu mentioneaza in trecere metoda corecta de verificare a acestor afirmatii: trebuie sa comparam si sa coroboram jurnalul lui Sebastian cu alte si alte date si lucrari mai mult sau mai putin asemanatoare. Din pacate, Mihailescu nu foloseste aceasta metoda care ar intra in conflict cu tipul de scepticism radical catre care tinde argumentul sau. Dar aceasta nu inseamna ca metoda nu poate fi aplicata. [...]

Conferinta sustinuta la ICR de Edward Kanterian va fi publicata integral in Bucurestiul cultural din 20 noiembrie 2007