OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In cadrul Phantasma-Centrul de Cercetare a Imaginarului de la Cluj, am tinut in 2002-2003 un prim atelier de creative writing pe poezie onirica si deliranta (atelierul a fost publicat in totalitate in revista Steaua, de la numarul 10/2002 pina la numarul 12/2003). Am lucrat in fiecare simbata cu studentii (atelierul era optional, neprimind credite ori note) pe autori precum Gherasim Luca, Ilarie Voronca, Paul Paun, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Gellu Naum, Leonid Dimov si Vintila Ivanceanu.

Am fost interesata de descojirea unei tehnici a delirului in cite un poem al autorilor mentionati, dupa care participantii au primit ca tema de lucru, pe loc, scrierea unui poem pe un subiect impus, dupa tehnica poetului analizat in respectiva sedinta. Experimentul s-a dovedit a fi incitant, intrucit in majoritatea poemelor comise, participantii au incercat sa duca pina la capat fantasmele autorilor deconstruiti. A fost o adevarata experienta sa gasesc excelenti naumieni ori dimovieni intre participantii la atelier, nu doar pentru ca spiritul mimetic al acestora era remarcabil, ci si pentru adaptabilitatea lor si aplicativitatea ideii de delir care a avut priza la studenti.
Desigur, initial am incercat sa le explic chiar eu participantilor un model al poemului delirant, folosind o metafora draga mie, aceea a submarinului scufundat si inundat. Fie ca participantii la atelier au vibrat deplin la aceasta metafora, fie ca modelul explicat de mine li s-a parut acceptabil, ei au reusit sa se plieze pe cerinte si sa descojeasca tehnica delirului din autorii studiati. Si, ca o incununare a acestei intelegeri, ei au comis apoi poeme delirante in stilul poetilor consacrati, pe o tema impusa (iar temele au fost urmatoarele: personalitatea multipla, sonoritatea interioara, parul, calatoria exotica, o dragoste dementa, ospiciul, furia, libidoul, a privi pe gaura cheii si a vedea lucruri himerice). La ultimul atelier de creative writing, participantilor li s-a cerut sa produca propriul lor submarin scufundat si inundat, fara sa li se impuna vreo tema.

Surpriza a fost de cu totul alta natura: mi-a venit ideea sa ii pun pe studenti sa isi comenteze propriul poem si cu acest prilej au iesit la iveala o puzderie de obsesii si nevroze catalizatoare ale textelor produse. Punctul culminant a fost acela in care, suplimentar, i-am invitat sa isi expuna nevrozele marcante pentru propriul lor delir: participantii nu au ezitat si au raspuns imediat, iar efectul a fost de psihodrama.
in anul universitar 2006-2007 voi initia un al doilea atelier de creative writing, in care voi lucra pe alti autori romani la care am gasit inserturi delirante decisive, de pilda Nora Iuga, George Almosnino, Virgil Mazilescu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Nichita Stanescu; dar si Mircea Cartarescu, Nichita Danilov; voi lucra, desigur, si pe citiva post-optzecisti extrem de interesanti. Am in cap, de altfel, proiectul unui Manual despre cum sa nu ramii blocat in realitate, in care teoretizez, printre altele, si „delirionismul“. Ce este acesta? Iata citeva din lucrurile care il definesc. il expun aici, intrucit el este fondul pe care se desfasoara atelierele de creative writing pe care le-am tinut sau pe care le voi tine in viitor.

Delirionismul este si tehnica, dar si stare aproape de transa; si schisma, dar si bresa de unire cu circuitele lumii, tocmai prin sciziune, frintura, ruptura. Prima trasatura a delirionismului ar fi, deci, clivajul. Tehnic vorbind, se intelege ca este vorba despre o ruptura atit la nivelul epicii (povestii), cit si la acela al imaginii. Dar clivajul presupune alunecare, iar acest fapt este esential. Imaginile nu se rup pur si simplu unele de altele, ci se fring alunecind unele peste altele, amestecindu-se.
Suna ciudat, probabil, dar delirionismul presupune sau pedaleaza si pe metafizica. Tocmai fiindca inglutineaza transa, o presupune, o contine, delirionismul incearca o comuniune cu Dincolo. Nu este vorba de divin insa, ci de o metafizica a altceva-ului. Din punctul acesta de vedere, delirionismul este inrudit, in felul sau si pastrind anumite limite, cu samanismul. Transa, atit de draga delirionismului si mie, tocmai la acest lucru foloseste: la a oferi o impartasanie si o cuminecare cu altceva de Dincolo. Nu absolutizez acest Dincolo, dar nici nu doresc sa il relativizez: el tine, cum am spus, de un metafizic pe care transa si delirionismul il contin in chip firesc, fara a se forta, fara a cosmetiza ceva. Si, uneori, chiar fara a primi un raspuns de Dincolo. Este un metafizic somatizat mai degraba, inconstient, aluvionar, si deloc unul canonic.

Metafora, imaginea potrivita pentru poemul delirant, este aceea a submarinului scufundat si inundat. Centrul poemului, buricul lui, este undeva in maruntaie: pe acolo patrund si se varsa cele doua conducte: una a ratiunii si constiintei, cealalta, a inconstientului. Miscarea este de sus in jos. Dar conducta ratiunii trebuie sa fie intotdeauna secundara, minimala, lasind conducta inconstientului sa joace rolul esential. in timp ce prin conducta ratiunii coaguleaza in poem idei si sentimente, prin conducta inconstientului se varsa exploziv, in magma, fluxul imaginar. Daca supapele ratiunii au limpezimea lor de cristal, cele ale inconstientului sint alunecoase, confuze, dar puterea lor tocmai de aici izvoraste. Fragmentarismul ori, dimpotriva, curgerea namoloasa a inconstientului sint compensate de ordinea rationala, care subzista in orice poem delirant. Poemul-submarin este inundat putin cite putin: usile blocate sint coplesite pe rind de apa, compartimentele se umplu treptat, iar, la sfirsit, echipajul aflat in incaperea de comanda este surprins de potop si inecat. Aceasta structura a poemului-submarin reda, in masura in care este posibil, modul in care conducta inconstientului trebuie lasata libera si nestrangulata. Imaginea perfecta a poemului-submarin este aceea in care intregul echipaj pluteste inecat. De-abia in acest moment s-ar putea spune ca poemul delirant s-a realizat pe sine insusi.
Citeva lucruri mi se mai par esentiale pentru definirea delirionismului: acesta este micul azil de alienati care exista in fiecare din noi, dar nu oricum, ci prin resemantizarea nebuniei.

Este vorba despre o nebunie macerata care, prin si dupa consumarea ei, poate primi inteles. Din punctul acesta de vedere, delirionismul este o convulsie si o fulguratie difuza, alergica la dresaj, dar, in acelasi timp, depanata. De aici tehnica virtejului, a trombei, a tornadei, taifunului, uraganului etc. Trauma imaginilor, suprasinestezia, asociationismul toxicoman, somnambulismul bruiat fac, apoi, ca ceea ce se intimpla in cadrul delirionismului sa semene cu o diaporama abuziva. Conglomeratul dintre fictiune si realitate este esential, delirionismul neintentionind sa absolutizeze fictiunea, sa se impotmoleasca in ea. Nu in ultimul rind, delirionismul incuibeaza si un fel de ezoterism, dar unul ininteligibil, intuibil doar. Delirionismul ar putea fi o memorie multa vreme refulata si-apoi defulata prin transa; dar despre ce memorie sa fie vorba? Asa cum vad eu lucrurile, este o memorie primara, prenatala, fetala, recuperata tocmai prin supapele inconstientului.

Ma intorc acum la componenta principala a delirionismului, anume transa. Aceasta este o stare tare: nu este transa samanica, in care comunici cu mortii ori cu spiritele inteleptilor (desi transa delirionista este inrudita cu aceea samanica, asa cum am precizat deja), ci o transa mai generala si, in acelasi timp, mai intens individualizata. Prin ea, pe de o parte te conectezi la un fel de priza cosmica, iar pe de alta parte, comunici cu tine insuti. Caci delirionismul este, in primul rind, calea, prin transa, catre noi insine.
Fiind ceea ce este, delirionismul nu poate avea o strategie clara. El nu insceneaza, de pilda, nu teatralizeaza si nu contine ludic decit in mod aleatoriu. Nu exista ceva programatic in delirionism, pentru ca el nu are o dimensiune militanta. Este nativ si instinctual, cum s-ar zice. Este prenatal si fetal.
in anul universitar 2007-2008, nadajduiesc sa initiez fie un atelier de creative writing pe proza onirica, fie unul pe muzica psihedelica. Spre deosebire de ceea ce am facut in cadrul atelierului de poezie deliranta, in cazul experimentului cu muzica psihedelica, tehnica va fi mai degraba una a dicteului automat, esentiala fiind catalizarea produsa de muzica psihedelica respectiva si masura in care participantii vor putea sa se izoleze in propria lor transa ca sa creeze.

- Ceva valabil
Participarea la cursul de creative writing nu implica faptul ca as fi invatat de la inceput sa scriu mai bine, ba inca vreo doua-trei luni dupa incetarea activitatii cercului n-am mai scris nimic, pentru ca mi-as fi reprosat la tot pasul lipsa de originalitate in ceea ce priveste stilul.
Un prim lucru care ma nemultumea la inceput, dar care s-a dovedit folositor, era ca dintr-o poezie, pe care o percepeam drept o structura unitara, ar putea ramine, dupa o lectura atenta, doar citeva versuri, care nici macar nu mai pastrau sensul pe care incercasem sa li-l dau la inceput. invatind sa fac prezente aceste nuclee in intregul text, nu s-a mai pus problema de a scrie in stilul lui Paul Paun sau Ilarie Voronca, pentru ca versurile reale erau ale propriei poezii. Totusi, momentul a coincis cu o descoperire care astazi imi este foarte utila. Originalitatea poate fi foarte rar, probabil niciodata, apanajul actului de a scrie. in fond, foarte putini se pot lauda cu asa ceva. Ceea ce conteaza este, insa, originalitatea imaginii, la fel de personala precum experienta; si aici nu fac elogiul vreunui fel de biografism, pur si simplu, cred ca exista fragmente de traire extrem de personala, care pot trece in expresii sau versuri care sa articuleze o poezie valabila. (Teofil Pintilie)

- Nu cred ca scriitura poate fi invatata
Eu nu scriu. La fiecare lectura, imi construiesc profilul de lector mofturos si incapatinat. Am trecut printr-un curs de creative writing care nu m-a facut scriitor. La Phantasma – Centrul de Cercetare a Imaginarului, in cladirea Facultatii de Litere. Mentorul – Ruxandra Cesereanu poeta, pe alocuri Ruxandra Cesereanu raisonneur-ul, facind vizibile barbarismele. Am inceput prin comentariu, imitatie, ciocanind sa vedem daca exista sau nu un stil propriu. Unele texte au aparut in revista Steaua, ca experiment, nu neaparat ca „debut“.
Nu cred ca scriitura poate fi invatata. A spune ca poti scrie un text autentic urmind un ritual cu norme fixe este o aberatie comerciala, nu o utopie. Denota o conceptie materialista asupra textului, minimalizind prezumtia inspiratiei. Cred ca dramul de talent, daca exista, e vizibil, iar absenta lui e si mai vizibila.
Nu ma atrage extrema cealalta. Creatorul genuin, neslefuit e o utopie, chiar. Slefuirea survine implicit in timp, adusa cu forta, impusa si acceptata (cazul cel mai grav) sau (caz frecvent si natural) crescuta odata cu numarul de texte.
Un curs de creative writing nu produce si nici nu antreneaza poeti. Ceea ce am deprins eu este o anumita decenta in manifestarile mele scrise, o decenta care nu colaboreaza cu prudenta, ci cu autocenzura (ca instrument de minimalizare a redundantelor), dupa ce textul a fost deja asternut pe hirtie.
Cred ca un curs de creative writing poate declansa dorinta de a scrie. Cred, de asemenea, ca poate inocula, gratie mentorului, un dram de luciditate si bun-simt in calcularea propriilor posibilitati de creatie.
Desigur, un astfel de experiment poate foarte bine coopta si antrena indivizi usor modelabili, destoinici in ale scrisului, si mai destoinici in ale cititului, cu un talent minimal, care vor deveni scriitori cu succes la public. Dar acesta este deja marketing, o poveste despre succesul pe piata, nu despre literatura. (Cristina Novac)