OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ruxandra CESEREANU
Andrei CODRESCU
Submarinul iertat
Prefata de Mircea Cartarescu si sapte
desene de Radu Chio
Editura Brumar, Timisoara, MMVII, 104 p.

Ruxandra CESEREANU
Nasterea dorintelor lichide
Editura Cartea Romaneasca,
Colectia "Proza", Bucuresti,
2007, 264 p.

Cu submarinul in cautarea poeziei
Aparut intr-o formula "de lux" la editura timisoreana Brumar (tiraj: 150 de exemplare pe hirtie offset, cu sapte desene color de Radu Chio), destinat, prin urmare, unui public restrins, dar bine promovat in presa si prin turnee de lectura, beneficiind in plus de prefata elogioasa a lui Mircea Cartarescu, Submarinul iertat a fost lansat la apa anul trecut si intimpinat ca unul dintre cele mai spectaculoase experimente poetice din ultimii ani. Autorii " Ruxandra Cesereanu si Andrei Codrescu " l-au scris intr-un tandem "transoceanic", din replici prin e-mail, dupa o formula (post)suprarealista. Initiativa si conceptul apartin Ruxandrei Cesereanu, mare amatoare de experimente colective si de creative writing, iar poetul/ prozatorul/ ziaristul american si "neo-beatnik" a intrat in joc fara ezitare, modelindu-l si facindu-si astfel, dupa 40 de ani, come back-ul in poezia romana.

Invocarea altor volume poetice scrise in doi apare cumva inevitabila in context, desi cartea face cu ochiul catre Submarinul erotic al lui Emil Brumaru si aminteste de experimentul Tescani, opul colectiv mosit de acelasi Mircea Cartarescu. "Instrument" poetic ideal de explorare a subconstientului fantasmatic, incarcat de conotatii freudiene si trimitind in mod explicit spre celebrul cintec al Beatles-ilor, submarinul devine, astfel, un soi de vehicul suprarealist sau, ma rog, psihedelic, prin intermediul caruia cei doi calatori " deghizati ca personaje: "amerikanul beatnik" si "pianista clujeana cu parul din neverland" " isi confrunta optiunile poetice si obsesiile existentiale, cocheteaza " erotic " intr-un soi de dans cu figuri si se autodefinesc terapeutic, intr-un exercitiu de "izbavire" comuna (de aici, probabil, "iertarea"): de o parte, "realistul ironic", tabacit de viata, vagant obosit, hirsit in luptele cu establishment-ul anilor ’60, de cealalta " cocheta manierista, adepta a "delirului nocturn" si a evadarilor din real.

Exista si un teritoriu comun al amintirii: "Transylvania" natala, in care autorii se scufunda progresiv (sau, daca doriti, progressive), aducind la suprafata, in loc de corali, imagini din copilaria si adolescenta lor pierdute. Volumul-poem are 35 de secvente si aproape 80 de pagini, fara titluri si fara precizarea contributiei autorilor. Ea devine vizibila la o lectura atenta, in care marcile/ ticurile stilistice, programatismele si background-urile personale se dezvaluie destul de limpede. Cesereanu prefera sintaxa lui Dimov (hélas, doar sintaxa…), iar Codrescu " pe cea a lui Tzara filtrat prin Ginsberg, cu versuri lungi si rezonante interioare. In mod evident, poetul care da tonul si greutatea volumului e batrinul si experimentatul neo-beatnik; partitura sa apare superioara calitativ, chiar daca nu lipsita de diluari si explicitari inutile: el este cel care chiar are ceva de povestit, are experiente reale de transfigurat, in vreme ce rolul "pianistei", cu toate eforturile ei stimabile de a fi la inaltime, ramine unul de coloratura. Nu putine piese sint asumate explicit de cite unul dintre cele doua personaje, a caror "poveste" incepe ca o cochetarie in jurul submarinului, continua ca un duel (battle-poem: "Tu faci din poezie un fel de french can-can/ …/ iar tu faci din poezie i-a spus pianista/ un soi de chewing gum ultraamerikan") si se incheie ca o melancolica imbratisare/ fuziune nocturna, eliberatoare.

Din pacate, cartea este inegala: in prima parte, variatiunile alintate pe tema submarinului si a ce evoca el, a imersiunilor si a celor doua personaje au ceva de faconda puerila (nu de gratuitate!) in lipsa unui motor narativ capabil sa puna cu adevarat in miscare povestea: "delirul era un inger pazitor cu aripi hacuite de foc/ era un oftat de exterminator/ asa ca submarinul ii gazduia in pintecul sau pe cei doi delirati deliranti/ care puteau fi in acelasi timp niste imblinzitori de elefanti/ sau pitici sacerdoti ori ochiosi hierofanti/ dar mai bine sa ne intoarcem macar o clipa la suprafata marii/ si sa o zgindarim putin cit sa nu uitam/ ca sintem vii si morti la un loc/ ca sintem nauciti de taisul lumii/ cu cascheta si ochelari de aviator". Sclipiciul ludic al multor versuri si imagini seducatoare, agrementate cu trimiteri la Foucault si Jules Verne, la Sylvia Plath si Frida Kahlo, la Freud si Deleuze, nu poate impiedica senzatia de dispersie inconsistenta a poemelor: prea mult discurs despre delir, fantasme, alchimisti, psihedelism s.a.m.d. si prea putina imaginatie autentica a unor situatii halucinatorii. Abia imersiunile in trecutul autobiografic si confruntarile protagonistilor incep sa coaguleze ansamblul, transformind "moftul" ludic-infantil in exercitiu grav si inautenticul impodobit " in vibratie autentic existentiala.

Iata un exemplu: "girlele de cuvinte pe care le scrijeleam pe dealuri si in cer/ cu masina de piatra a orasului ma protejau/ fara sa le cunosc continutul/ curgeau din mine ca zaharul cascade peste scarile blocului/ o spuma de sapun scursa peste picioarele cu radacini ale gospodinelor/ apa grea scursa din rufele agatate pe balcoane, steaguri/ si fiindca aceasta lume era saraca si tinea mult la obiectele ei prafuite/ noi poetii umpleam golurile cu oi mitice ingeri si sfinti infometati/ …/ o lume intreaga s-a retras in fotografii si de acolo a roit in pulbere cosmica/ oameni cu palarii trase jos sa le acopere ochii femei cu naframe si voaluri/ morti de piatra cu sabii si calugari prelungind sunetul facerii lumii/ zgomotul lor mi se retragea in auz". Pe ansamblu, discursivitatea livresca, dar mai ales explicitarile eseistice si asa-zicind programatice deranjeaza, cum deranjeaza si ticurile "autodefinitorii". In mod ironic, punctul forte al poemelor lui Andrei Codrescu nu este realul "diurn", brutal-dezvrajit, cu asumarea caruia se mindreste, ci vizionarismul apocaliptic, in vreme ce Ruxandra Cesereanu convinge prea putin prin ceea ce considera a fi armele sale (imaginarul nocturn, manierismul psihedelic "magic si alchimic"), fiind ceva mai autentica in recuperarea "realista" a propriei biografii. Poemul nu e nici "emotional ca o telenovela si fascinant ca o copulatie", nici tragic ca Luceafarul, cum crede Mircea Cartarescu, nici himeric precum Noaptea de decembrie, cum afirma Andrei Terian. Ii lipseste coerenta, claritatea clasica si substanta mitica, memorabila a Povestii, compromisa pe alocuri de discursivitati demonstrative si de balast inconsistent. Este un experiment interesant, deosebit, un poem mare (la propriu) care s-ar fi putut transforma in poezie si din cind in cind chiar reuseste.

Postadolescentisme alterate
S-a facut prea mult caz de Nasterea dorintelor lichide, "cartea despre barbati" a Ruxandrei Cesereanu, "scrisa ca o alternativa la Tricephalos, cartea despre femeie si androgin", dupa cum putem citi intr-un epilog pedant deschis cu un fragment din "René Daumal (1908-1944)" si incheiat cu un solemn "Anno Domini 2007". Lasind la o parte nu putinele complimentari amicale/ colegiale din diverse articole de intimpinare, volumul e, nu ma feresc s-o spun, deprimant, desi ideea sa de conceptie putea oferi mai mult…

Fascinata narcisic (dar la modul minor) de tot ce pune pe hirtie, excelenta universitara si harnica poeta manierista ne ofera acum un palimpsest de evocari fictionalizate, de la microromanul epistolar la fantasmele eseistice, urmate de o veritabila galerie/ colectie de "monstri"/ figurine barbatesti (contemplate fandosit de pe margine) si de citeva chestionare despre barbati si femei cu repondenti anonimi, dar vizibil contrafacute. Kitschul cu pretentii incepe chiar de la coperta: reproducerea tabloului Imaginatie erotica de Mircea Criste asigura cea mai nimerita introducere: lipsita de orice determinari istorice, povestea-titlu relateaza " sub semnul tabloului Nasterea dorintelor lichide al lui Dali de la Muzeul Peggy Guggenheim " o initiere erotico-fantasmatica: mai precis, o "aventura" neconsumata a naratoarei la 20 de ani, un flirt pasager, semivirginal si primejdios cu un adolescent de 17 intr-o Venetie nocturna dintre doua trenuri. Intoarsa in tara dupa ce i-a trezit simturile fara sa riste nimic, tinara primeste vreme de cinci ani scrisori " comentate postfactum de catre destinatara " de la indragostitul stirnit si innebunit.

Persuasive, ele sint imbibate de un kitsch sfisietor si mandolinar, agrementat sado-masochist cu ecouri din Nietzsche (junele fusese "corupt" si inspre filozofie) si "jaloneaza" un destin solitar, disperat, presarat de asceze si desfriuri: "Nu fi a mea, dar nici a altora. Te iu. s…t Hei, dragoste, sora mea nebuna de legat, din nou eu, neiubitul, sint la capatul firului"... "Vulpea mea… prajitura mea inteligenta". Discursul amoros are, altminteri, mai toate marcile stilului Ruxandra Cesereanu. Surpriza: dupa 20 de ani, mergind prin Venetia chinuita de remuscari, naratoarea isi aminteste din senin ca, totusi, i-a facut cindva un bine: l-a chemat la nunta ei (tinarul a venit direct la tinta, cu trenul "din Europa Centrala") si, drept recompensa, l-a culcat ca pe un prunc in patul ei "de fata care dormise pentru ultima data in casa parintilor ei": "Cind s-a trezit, mama i-a pregatit o cacao, pe care a baut-o ca un copil cuminte, ca un sugar fericit". Neverosimil si pueril, finalul e induiosator. Ceea ce urmeaza este insa doar plicticos: din ce in ce mai plicticos... Femeia de 40 de ani, cuminte si respectabila, isi recupereaza, fantasmatic, orgiile neconsumate in adolescenta, in ideea ca matura o va naste mintal pe juna de altadata.

Inca o obsesie "erotogenezica" sublimata. Atingerea rememoreaza un episod de la 17 ani cu un baiat de 15 (stiindu-i inofensivi si puri, parintii ii lasasera o vreme sa locuiasca impreuna). "Inminunata" de o carte de tantra yoga, adolescenta il pune sa doarma trei luni in fata odaii sale, apoi sa doarma imbracat o luna alaturi de ea, apoi sa doarma sapte zile gol alaturi de ea, fara s-o atinga. Epuizati de dorinta neconsumata, cei doi se despart dupa incheierea ritualului. Restul naratiunii (o fraza gen "fluxul constiintei", de circa 40 de pagini) nu e decit o imensa peltea logoreic-eseistica, prin care femeia matura se zbate sa retraiasca plenitudinea senzatiei. Obscura, fraza are o frigiditate abstracta, aflata in contrast cu "senzualitatea" rivnita. Limbajul e opac, ascunde totul sub volutele fals-autoscopice ale unei vorbarii emfatice. Ultima secventa " Magarita si alte coarne de melc " e un eseu ilizibil care bate apa-n piua, o disertatie " cu infuzii psihanalitice " despre splendoarea incestului mama-fiu: "Ultimul barbat si cel mai important barbat din viata unei femei (tocmai pentru ca este ultimul) este fiul ei". Dar daca are mai multi fii?

Din cele 107 figuri de "postbarbati" pe care naratoarea le-a "rasucit in cuvinte" in sectiunea urmatoare nu se retin decit trasaturile caraghioase (si, de multe ori, scirboase). Imaginile, vag urmuziene, ale "fiziologiilor" nu se incheaga. Si, peste toate, tonul de trivialitate mironosita: "El era un barbat cu buza de iepure, dar lucrul acesta nu il facea nici urit, nici diavolesc. Pentru ca buza lui de iepure era profund sexuala. Imi venea sa o ling ca un pisic pofticios, imi venea sa o ating cu limba mea ca o labuta de matase". "El era o scirba mica de barbat, o fisneata, cu sexul si capul, amindoua, lunguiete. O scirba mica, asa cum am spus, nu o tiritura de barbat, nu o imputiciune". "El era un barbat care statea vreme indelungata la WC, avea o relatie speciala cu acest loc scatofantastic". "Imi placeau la nebunie barbatii inalti, iar el era tocmai potrivit ca inaltime pentru pofta mea. Dar era un masturbator inveterat. s…t Oricite femei ar fi posedat, el tot cu sine insusi si cu propriul sex minca, visa si se ruga lui Dumnezeu. Ce sa mai spun, deci, decit amin?" Sint pagini ce arata, o data in plus, ca vulgaritatea nu tine de impudoare, de etalarea "grozaviilor", ci de eclipsa bunului-gust. Pacatele cu gindul nu inseamna nimic pe linga cele cu scrisul….

Inautentica, dar simulind exasperant talentul si autenticitatea, stilistica volumului afecteaza, caznit, un manierism plicticos si bont, lipsit de rafinament, presarat cu siropuri postadolescentine (un fel de Chris Simion sau Ilinca Bernea in varianta de atelier), gaselnite lexicale insuportabile: "trupelnicie", "necarne", "nemormint" si altele: "inminunare", "pradalnicie"… tot fite emfatice sau pseudoarhaizante. Nasterea dorintelor lichide nu este "cel mai bun dintre volumele de proza de pina acum ale Ruxandrei Cesereanu", cum scrie Sanda Cordos intr-un cuvint insotitor, ci cel mai slab. Un volum, strict literar vorbind, compromitator, de trecut la pasivul anului 2007.