OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In anul 1867, Dostoievski lucreaza la romanul Idiotul, in care un mare mincinos, generalul in retragere si mizerie Ivolghin, are cam urmatoarele ocupatii: „Traiesc ca un filozof, merg, ma plimb ca un burghez retras din afaceri, joc dame la cafeneaua mea si citesc Indépendance“. Pomenirea ziarului L’Indépendance Belge nu este intimplatoare pentru ca, peste citeva pagini, o anumita peripetie, pasamite din viata, relatata de general, va fi demascata ca lipsita de autenticitate de catre nemiloasa Nastasia Filippovna: „Acum cinci sau sase zile am citit in Indépendance s…t o istorie exact la fel! Dar absolut la fel! Conflictul a avut loc pe o cale ferata din preajma Rinului, intr-un vagon, cu un francez si o englezoaica: tot asa a fost smulsa tigara de foi, tot asa a fost aruncata catelusa pe fereastra, in sfirsit, toate s-au terminat ca si in cazul dumneavoastra. Chiar si rochia era de culoare albastru-deschis!“
Generalul Ivolghin, naratorul-impostor, roseste. Succesul de-o clipa i se naruie. Ca toate succesele mondene.

Fie si din pasajul scurt de mai sus, cititorul isi poate da seama ca exista o anumita paralela cu Bubico al lui Caragiale (scris la 1901). Citez situatia dostoievskiana: „Catelusa sade pe genunchii doamnei in albastru, e mica de tot, cam cit pumnul meu, neagra, cu labutele albe, o raritate, ce mai. Are zgarda de argint cu deviza“. Asta e tot. Atasamentul doamnei in albastru fata de catelusa ei e sugerat doar de locul unde sta aceasta – „pe genunchi“ – si de amanuntul zgardei de argint care, aproape cu siguranta, e o garantie a puritatii rasei. Generalul fumeaza, ceea ce provoaca iritarea uneia dintre doamne si constituie mobilul pentru crima cu premeditare: „Deodata, si asta s-a intimplat, va zic, fara cel mai mic avertisment, ca si cum si-ar fi iesit cu desavirsire din minti, cea in albastru imi smulge trabucul din mina si-l arunca pe fereastra. Trenul inainteaza in viteza, eu ma uit la ea ca un timpit s…t. Fara sa zic nimic, cu o neobisnuita politete, cu o politete desavirsita, sa zicem, cu cea mai rafinata politete, intind doua degete spre catelusa, o iau delicat de ceafa si zvirr... o arunc pe fereastra dupa trabuc! N-a apucat decit sa schelalaie! Trenul continua sa zboare...“

In comparatie cu anonimul canin de la Dostoievski, Bubico e o un personaj de epopee. Din perspectiva naratorului, este o „javra“, din cea a stapinei – „un baietel cuminte si bine crescut“, din cea a Zambilicai – „nepot de sora si crai“, din cea a dulaului Bismarck – rival la gratiile Zambilicai. Iar in compartimentul respectiv, Bubico, dotat cu atitea atribute umane, are ca stare psihica aproape exclusiva gelozia. La rindul sau, naratorul se declara de citeva ori „nevricos“. Nevricoasa este si stapina lui Bubico, asa cum rezulta mai ales din scena lesinului de dupa aruncarea pe fereastra a catelului. Putem spune ca in compartimentul caragialean s-a instaurat un moment al nevrozei. Cel putin ca potentialitate.

In cultura rusa, dupa Hlestakov (din Revizorul lui Gogol), generalul Ivolghin este singurul personaj care traieste aproape exclusiv din literatura. Din momentul demascarii sale de catre Nastasia Filippovna, este clar ca nu mai putem pune nici un pret pe realitatea spuselor acestuia. Enormitatea literara a povestirilor sale ne previne ca omul, dupa ce pierde in viata totul, cistiga de fapt totul: dreptul la fabulatie. Nu intimplator, atunci cind moare, un alt mare mincinos din roman, alunecosul Lebedev, il declara „sfint“. Intr-adevar, el este sfint datorita faptului ca, dupa ce a cazut in dizgratie, isi faureste mereu o noua biografie, isi inventeaza chiar si o copilarie eroica. Fabulind, inventindu-si o noua viata, el isi trateaza viata reala ca text, deci ca deseu. Agatarea de viata reala cu ajutorul vietii inventate este eroismul, asceza sa.
Naratorul lui Caragiale nu este nici erou, nici ascet. Stim despre el ca este barbat, fumator, ca are niste prieteni in provincie (deci este capabil de sentimente umane). Pina la urma se autostilizeaza ca demon. Este vorba de o autocreatie, ca si la personajul dostoievskian. Dar despre generalul Ivolghin stim ca a mintit. Catelul dostoievskian nu a zburat pe fereastra. Acolo a fost, cu alte cuvinte, literatura. La Caragiale, eroul, suprimindu-l pe Bubico si continuind naratiunea, se divulga: adevarata tinta a razbunarii sale era doamna din compartiment. Acest narator se afla sub imperativul confortului „sa traiesc bine“. Perspectiva sa este aceea a unui razboi de partizani, in decursul caruia Strainul este tratat ca intervent, care trebuie eliminat si neutralizat. Or, razboiul de partizani se da de regula pe un teritoriu deja ocupat de inamic. Prin operatiuni de gherila, trupele inamicului sint decimate si statul major trebuie sa se predea, sa ajunga in puterea partizanilor. In compartimentul caragialean se duce tocmai o astfel de confruntare. Nu are importanta ca spatiul este atit de strimt, fiind si loc public pe deasupra.
Tentativa generalui Ivolghin de a se integra in relatii de compozitie cu celelalte personaje (de a o impresiona narativ pe Nastasia Filippovna) esueaza. Eroul se retrage in carapacea fabulatorie. Legea compozitiei la Caragiale, nu numai in Bubico, este exterminarea. In fapt, universul sau este dominat de silueta atotputernica a naratorului, iar cimpul de lupta este presarat peste tot de cadravre literare, adica de personaje ucise, vorba lui Ostap Bender, moral si grabnic.

Acestea sint, in mare, ideile unei lucrari mai ample, pe care am prezentat-o in cadrul unui simpozion Caragiale, organizat la Universitatea din Iasi. Textul intreg l-am expediat la o revista din Sankt-Petersburg, pentru a marca si acolo, cumva, Anul Caragiale.
Dar totul are urmari pe lume. La citeva zile dupa ce ascultat lucrarea, un coleg universitar s-a exprimat despre mine, intr-o redactie de revista literara ieseana, cum ca as fi ultimul detractor al lui Caragiale. De vina va fi fiind aici semnalarea intertextului. Asa ca sint nevoit sa ma disculp.
Subsemnatul, detractor al lui Caragiale, declar sub semnatura proprie ca nu stiu cum in textul lui Caragiale a patruns catelusa generalului Ivolghin. Coincidenta a fost un pretext pentru mine, care am scris un text, incercind sa ma vindec de trauma pe care mi-a lasat-o nemuritorul Bubico, atunci cind a trebuit, totusi, sa moara, aruncat fiind din tren de o mina haina.