OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mariana Gorczyca
Cheful nu se organizeaza, vine de la sine
Editura Polirom, Iasi, 2005, 187 p.

Sa pui un filolog sa scrie un roman poate fi riscant. Nu e o regula, dar sint destule exemple de naratiuni facile, dezlinate si doldora de referinte livresti care sa sustina aceasta ipoteza. Textele unor astfel de autori devin simple ocazii de a etala ceea ce au invatat, cu sirg, pe bancile facultatii, asa incit studentii silitori in umanioare avanseaza in grad, arzind etapele, si se transforma peste noapte din cititori ruminind tacticos pe sofa in scriitori cu patalama.

E greu, intr-adevar, sa scrii un roman prefacindu-te ca nu esti un cititor profesionist, cu mintea mobilata cu teorie literara si gustul pervertit de mode, capabil sa cearna talentul personal de lectia maestrilor. O reteta buna, patentata de altii, nu e in mod automat egala cu un produs reusit, cel mult cu unul mediocru. Dar cind nici reteta nu e „lizibila“ (macar pentru autor), cum e cazul romanului Marianei Gorczyca, cheful de lectura se opreste pe undeva pe la primele pagini. Daca reusiti, totusi, sa duceti lectura pina la capat, nu cautati un sens superior in deznodamint pentru ca el nu exista. What you see is what you get.

N-am avut senzatia, citind romanul Cheful nu se organizeaza, vine de la sine, ca el e scris de o autoare incadrabila, macar cronologic, in generatia optzecista: el pare produs de un congener al Ioanei Baetica sau al Stefaniei Mihalache (o adaug si pe Liliana Corobca, desi comparatia cu ea vizeaza alte aspecte la care voi reveni). Aceeasi scriitura de parada, mixind registrele, mimind ambiguitatea, cu insertii livresti menite sa dea impresia de complexitate, dar sfirsind in insailari cochete, fara miza, pe care nici o interventie paratextuala, cu toata autoritatea ei, nu le poate legitima ca mare literatura. Nu ma pot gindi la altceva decit la niste fete cuminti care-si scot din sertare fisele de lectura si se astern pe scris.

Pacatul cel mai mare al romanului e lacomia: sa spunem totul azi, sa folosim tot ce stim, sa deschidem zeci de acolade fara sens, sa ne pierdem in nesfirsite piruete caznite, sa nu ocolim, de dragul diversitatii, teme odinioara incomode si felurite tipuri de discurs. Autoarea nu tine cont de mercurialele estetice si se foloseste de parafa permisiva a postmodernismului ca sa indese cu ambele miini in roman tot ce se poate si mai ales ce nu se poate (pe principiul, postmodern si el, al lui anything goes). Cheful nu se organizeaza, vine de la sine e o vitrina cu practici si discursuri literare in care se amesteca ostentativ interviuri cu structuri dramaturgice, episoade diaristice cu descrieri, secvente epice cu finaluri alternative, totul stropit cu panseuri auctoriale. In primul capitol, Cheful, sint anticipate proleptic toate celelalte (titlurile lor aparind in caractere bold presarate in text) si daca structura „postmoderna“ ar fi fost dublata de o mai buna stapinire a frazei, curatata de ceremonial si de tinichelele din coada, ar fi iesit ceva mai digerabil.

Bibliografia din final e absolut gratuita, postmodernismul nu scuza, totusi, chiar orice, sa fim seriosi: „De orice poate fi acuzat postmodernul. Dar in nici un caz de lipsa de originalitate. Este o alchimie in creatia lui, greu comprehensibila pentru unii, dar cit se poate de fireasca pentru altii. Bunaoara mie: mi-a venit a scrie, pur si simplu, citind Kierkegaard. Asa am inceput sa scriu Cheful, citindu-l pe danez. Nu pot sa ocolesc adevarul. Iata de ce iti voi insirui niste carti pe care mi-am cocotat eu romanul“. Las deoparte relativitatea afirmatiilor, fac trimitere doar la sectiunea respectiva a cartii (Sa bibliografiem cit de cit). Aproape nici unul din firele epice nu rezista pina la capat pentru ca el e folosit in mod excesiv ca sirma de echilibristica: o tinara jurnalista (si studenta), Eta, are o aventura cu seful ei, redactorul-sef Tibi pe care i-o marturiseste lui Victor, universitar homosexual indragostit de Remi, prieten la rindul lui cu Eta s.a.m.d.

La rindul sau, Tibi i se confeseaza Etei: e insurat cu Larisa, o basarabeanca nimfomana (povestea ei ocupa un rol considerabil in carte), pe care destinul se hotaraste s-o faca femeie cinstita, dupa ce o smulge, in floarea adolescentei, din bratele cumnatului ei si o vindeca de suferinta intr-o manastire, scapind-o totodata de un copil nedorit. Pe acest stelaj se ingramadesc o sumedenie de alte povesti si personaje secundare, asteptind o rezolvare ulterioara pe care, evident, nu o mai obtin (povestea activistului Ghita Ilies sau cea a Reginei Olsen, aparitia incognito in Timisoara a lui Gorbaciov, in preajma Revolutiei din decembrie etc.). Efectul nu e cel scontat, de simfonie a vocilor, ci de falset intrerupt din cind in cind de dregerea glasului care promite, dar nu ofera nimic. Personajele sint false, de cele mai multe ori, replicile nefiresti si simandicoase frizeaza ridicolul, la concurenta cu aparté-urile auctoriale care functioneaza pe post de indicatii regizorale. Mostra de dialog intr-un restaurant: „Eta, m-ai pedepsit destul. Ai un ton scandinav care imi da fiori; s…t Voi, barbatii, sinteti ca niste copii rasfatati; de unde stii? Am un exemplar aici, de fata, plus ca am citit studii de antropologie, psihologie si sociologie a sexelor“ etc.

O lume de intelectuali spoiti flancati pentru contrast de marginalizati sociali, toti cu chef de vorba, dar fara nimic viu sau memorabil: singurul lucru pe care il fac monologurile/dialogurile e sa creeze tot felul de contexte pentru descarcarea unui balast cultural cu aparenta de corn al abundentei. Iata cu ce se distreaza doua fete de liceu: „Ne-am facut un top al primilor cinci filozofi europeni din punctul de vedere al fortei de expresie faciala. Am cazut de acord ca cei mai misto erau Kierkegaard, Malraux (sic!), Kant, Liiceanu si Heidegger. In ordinea asta“. Cu toate acestea, povestea neintelectualei Larisa, asa cum reiese din propriul jurnal, dar si din istorisirile seherezadice ale sotului ei, e partea cea mai onesta a cartii, destul de aproape de „naivitatea“ naratoarei din Un an in paradis (care insa poate indica un traseu evolutiv pentru Liliana Corobca). Abia aici si, sporadic, in alte citeva secvente (tot din capitolul Sotia redactorului-sef), se poate vorbi de proza si nu cred ca Marianei Gorczyca ii lipseste cu desavirsire talentul. Are insa o afectare pe care unii o considera dezinvoltura, dar banuiesc ca atunci cind va scrie fara degetul mic ridicat a noblete ii va iesi ceva adevarat. Un chef nu se organizeaza, dar un roman in mod sigur nu vine de la sine.