OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O cunoştinţă îmi spunea de curînd că înţelege entuziasmul faţă de repunerea în circulaţie a singurei viori Stradivarius din România în mîinile lui Alexandru Tomescu, dar că rămîne şi un rest de mirare, din moment ce la Radio sau la Filarmonică apar cam o dată pe lună violonişti excelenţi care pot fi ascultaţi cîntînd pe instrumentele legendarului lutier. Cu alte cuvinte, ne place să cultivăm excepţia, dar ne pasă mai puţin de întreţinerea cotidiană.

 

Pe 16 şi 17 aprilie a avut loc la Ateneu un concert sub conducerea dirijorului american Evan Christ, rolul solistului revenindu-i pianistului Viniciu Moroianu. Dacă ar fi avut loc în cadrul Festivalului „George Enescu“, să zicem, evenimentul ar fi intrat pentru mult timp în memoria publică, iar înregistrarea s-ar regăsi în arhiva Televiziunii. Viniciu Moroianu este unul dintre cei mai buni pianişti pe care îi avem. Doar modestia îi întrece valoarea. Fără alte ocupaţii publice extramuzicale, profesorul de la Universitatea de Muzică din Bucureşti se împarte între discreţia catedrei şi cariera ajunsă la maturitate. Săptămîna trecută a interpretat Concertul nr. 26 în re major, KV 537 de W. A. Mozart. Secolul XX a preferat geniul melodic şi dramatic din muzica instrumentală mozartiană, drept pentru care Concertele pentru pian nr. 20, 21, 24 au ajuns cel mai des pe afiş. Concertul Încoronării în re major reprezintă, în schimb, natura concertantă şi improvizatorică a lui Mozart, ceea ce-l face preferat de interpreţi. Viniciu Moroianu şi-a desfăşurat pianistica întocmai: virtuozitate agilă şi penetrantă à la Goulda, joc al nuanţelor şi al accentelor plin de surprize – ca în tema din epilogul expoziţiei părţii întîi –, echilibru à la Pollini în partea a doua, ea însăşi fluidă ca un pasaj prelungit între capetele alerte ale lucrării, dialog cu orchestra prin fraze preluate şi conduse natural; un Mozart la care nu angelicul tămîiat şi nici sunetul „perlat“ dogmatizat au ţinut prim-planul, ci bucuria spontană, lejeritatea din mişcările corpului şi comunicarea exactă dintre un solist şi un dirijor cu sensibilităţi asemănătoare.

 

Evan Christ face parte din categoria dirijorilor tineri care au cunoscut deja recunoaşterea internaţională (la aproximativ 40 de ani un dirijor fiind considerat încă la începutul carierei). Anul trecut a fost ales printre primii şase „Maeştri de mîine“ de către Liga dirijorilor din Germania. Născut la Los Angeles, într-o familie de muzicieni, Christ a absolvit Universitatea Harvard şi şi-a continuat studiile în Europa, la Budapesta şi Leipzig. S-a stabilit în Germania, unde ocupă postul de director muzical asociat al Operei din Wuppertal. Distincţiile obţinute nu reprezintă doar puncte într-un CV. Dirijorul american a stăpînit atît de bine stilurile foarte diferite din programul prezentat cu Filarmonica „George Enescu“, încît colaborarea sa cu orchestrele româneşti merită extinsă şi permanentizată. Seara s-a deschis cu Simfonia nr. 44 „Trauer“ de Haydn. De mai mulţi ani, interpretarea „istorică“ a depăşit limitele Renaşterii şi Barocului şi îi include şi pe clasici. Instrumente de epocă, estetică a interpretării după canoanele epocii – aşa cum reies din tratatele şi documentele vremii –, o conştientizare mărită din partea muzicienilor a necesităţii ieşirii din deprinderile moştenite şi a acumulării continue de informaţii – iată cîteva din schimbările din ultimele trei decenii şi care ar fi de dorit şi la noi. Expertiza lui Christ în acest sens a redat simfonia lui Haydn cum rar s-a auzit cu o orchestră românească: articulaţie pe fraze şi motive scurte, dinamică activă pe fiecare partidă, arcuşe drepte, în ponticello, cu vibrato reţinut, din care a rezultat un sunet transparent, viguros şi omogen. Dramatismul perioadei Sturm und Drang din creaţia lui Haydn şi limbajul polifonic dens din toate cele patru părţi şi-au găsit expresia justă, în dauna inerţiei curente şi spre lauda ansamblului Filarmonicii, care a răspuns prompt şi concentrat la solicitările dirijorului. Cu atît a fost entuziasmul ascultătorilor mai mare, cu cît coordonatele s-au schimbat radical în acompanierea Concertului pentru pian de Mozart: nuanţe flexibile, subliniere a schimburilor tematice dintre solistul principal şi cei ocazionali din orchestră, caracter pliat pe impulsurile venite din partea pianistului. Deşi contemporani, Evan Christ a ştiut să-i diferenţieze pe compozitorii vienezi cu precizie şi putere de convingere. Trebuie spus, de altfel, că a cunoaşte partitura şi stilul în profunzime nu te face automat un bun dirijor. Christ are darul comunicării şi o gestică adaptată contextului muzical.