OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Doctor Faust, batrinul medic pentru care viata e doar un accesoriu al materiei vii, ce poate fi intrerupta oricind in numele stiintei, ajunge la criza inaccesibilitatii cunoasterii. Esecul accesului la transcendenta existentei prin cunoastere il transforma pe Faust in batrinul dezarmat, prada facila a Diavolului. Mefisto stie ca excesele cunoasterii lasa loc execeselor iubirii. Aceasta e ispita si moneda de schimb pe care i-o propune lui Faust.

Sa renunti la placerile iubirii cind inima vrea, doar pentru ca biologia te scoate din circuitul dorintei? Faust face pactul cu Mefisto si se lasa purtat de excesele iubirii. La capat de drum il asteapta sentimentul ambiguitatii. Faust ii scapa la soroc lui Mefisto, dar nici privirea finala spre cer nu ii asigura acestuia mintuirea. Sintem, in fond, fiinte ratacitoare hranite cu iluzii – iluzia ca ne putem substitui lui Dumnezeu pentru a stapini lumea prin cunoastere. Cind epuizam resursele iluziei, raminem suspendati in ambiguitate.
De la proiectul originar de spectacol gindit de Silviu Purcarete acum patru ani pentru un festival de teatru de strada francez, in Faust-ul de acum de la Sibiu ramine gustul pentru ample desfasurari de forte. Spectacolul poate fi citit ca gest al demistificarii iluziei cunoasterii de toate tipurile, dar si al iluziei scenei.

Pendulam intre vraja spectacolului si denuntarea ei, atit in plan narativ, cit si scenotehnic. inca din partea intii, numeroase citate culturale si autoreferentiale la precedente montari ale lui Silviu Purcarete ne impun prezenta regizorului nu doar ca orchestrator, ci si ca agent al denuntarii mecanismelor iluziei. intr-o oarecare masura, rolul regizorului si al lui Mefisto se suprapun, nu-i asa? Regizorul inalta coltul decorului, ne lasa sa intrezarim constructia din spate sau, mai subtil, rezolvarile istorizate in arta (teatru, film), atragindu-ne atentia ca totul nu e decit iluzie. Silviu Purcarete deconstruieste aici scenotehnica operei baroce: de la focuri de artificii si procesiuni cu masti, pina la numere de acrobatie suspendate, totul se petrece in culisele scenei baroce, unde publicul devine actant, nu doar spectator exterior. E poate aici nu doar ironia subtila a devoalarii mecanismelor scenei, ci si sugestia uriasei pacaleli continute in promisa fericire carnala.

Opera baroca e evocata explicit prin scena in scena din actul doi, in culisele careia publicul patrunde la propriu, prin deambularea prin infernul mecanicist al miracolelor de mucava, cu care se construieste traditionalul esafodaj al iluziei in teatru. Asistam la procesiunea personajelor prin „subteranele“ amorului carnal. Uriasa scena carnavalesca de inspiratie boschista denunta decaderea speciei prin eros. Rezultanta zgomotului generalizat, bruiat de mediile contemporane (ecrane cu plasma, sonorul amplificat la limita suportabilului), se confunda cu cele mai conventionale reprezentari ale Infernului. Ne aflam in miezul unei uriase conventii in care pendulam intre a crede si a ride, caci sintem, in fond, discret avertizati de pacaleala continuta.

Sarcina scenografului Helmut Stürmer este imensa, iar solutiile sint demne de universul baroc al excesului de toate tipurile. Muzica originala, compusa de Vasile Sirli, introduce temele si ritmeaza spectacolul, dar e si o referinta voalata la supratema spectacolului.
Diavolul-regizor orchestreaza intregul denunt. Faust e un personaj secundar in fata fortelor desfasurate de Mefisto. Faust (Ilie Gheorghe) e mai degraba derutat de asaltul diavolului si ii cedeaza parca din oboseala. Ofelia Popii reuseste un admirabil Mefisto, in linia temperamentului sau artistic, desi Silviu Purcarete face necontenit referire la spectacolele sale anterioare prin culoarea unui personaj ori, mai discret, prin semne sau obiectele din scena.
Faust, un spectacol indelung asteptat la Sibiu, are paliere pentru toate tipurile de public si place la orice nivel de lectura, fie ca marsezi la Infernul scenotehnic, fie ca te amuzi de inscenarea denuntului iluziei. Spectacolul are narativitate, semne in scena si actori bine plasati. Interpretarea intregii echipe a Teatrului „Radu Stanca“ e omogena, functioneaza fie ca e vorba de text sau muzica interpretata live in scena.
Ironia, uriasa ironie la adresa teatrului si a ambitiilor umane ne salveaza de la sentimentul monumentalitatii, in jurul caruia se simte suflul inghetat al excesului ratiunii.