Cine susţine că numai în
România ridicolul se desfăşoară la cote maxime greşeşte
şi, la fel, cine susţine că între „popor“ şi clasa
politică nu există – prin exerciţiul votului şi nu numai – o
relaţie de complicitate greşeşte şi mai tare. Aşadar,
lamentările sînt nu numai zadarnice, ci şi penibile, denotînd
nu doar laşitate vizavi de recunoaşterea propriilor alegeri, ci şi
lipsă de responsabilitate faţă de viitor.
În această perspectivă, ceea ce
şochează atunci cînd ajungi în Italia, pentru prima
dată, este faptul ca nimeni nu a votat vreodată cu Berlusconi. Iar
ceea ce şochează şi mai tare este că pînă şi italienii
înşişi sînt cel puţin miraţi de aceeaşi chestiune:
nici unul dintre membrii familiei, cunoştinţe apropiate sau
îndepărtate, prieteni apropiaţi sau amici ocazionali,
prietenii prietenilor sau individul care îţi ţine de urît
la coadă, la supermarket, nu a votat vreodată, în viaţa lui,
cu PDL (Il Popolo della Libertà); şi, desigur, nimeni nu are
de-a face, veşnic antipatizînd profund, cu oricare dintre
firmele controlate de Fininvest, fie că este vorba despre Mediaset,
Mondadori, Milan, Mediolanum sau Teatro Manzoni. Şi, cu toate
acestea, Il Cavaliere continuă să fie nu numai unul dintre cei mai
bogaţi oameni din lume, ci şi ales în continuare în
Italia, ca fruntaş pe listele partidului său.
În ciuda acestui aparent paradox,
sfidător la adresa bunului-simţ, situaţia continuă să fie
răbdată cu dinţii încleştaţi de către cei mai mulţi
dintre italieni, atingîndu-şi cotele maxime de glorie – şi
continuă, de altfel, să le atingă – începînd cu luna
mai a acestui an, atunci cînd Miriam Bartolini (Veronica Lario
pe numele său de scenă), cea de-a doua soţie a lui Silvio
Berlusconi, a intentat divorţ, sub pretextul că s-a săturat să
fie soţia unui om care îşi petrece cea mai mare parte a
timpului cu minore, numindu-şi public fostul soţ „gunoi
nesimţit“.
Pentru cei care nu cunosc întreaga
poveste, dar şi urmările sale ridicole, este de ajuns să amintim
că, după publicarea primelor ştiri legate de divorţ şi,
respectiv, a primelor dezvăluiri făcute de către presa de opoziţie
(adică a puţinelor publicaţii care nu îi aparţin direct lui
Berlusconi) şi, mai ales, de către cotidianul La Repubblica,
întreaga Italie a început să spere într-o minune
care ar putea duce la suprimarea viitorului politic al actualului
prim-ministru italian. Cu atît mai mult cu cît, nu cu
mult timp în urmă, acelaşi personaj îşi declara cu
infatuare intenţia de a candida pentru funcţia de preşedinte al
Italiei, funcţie care, deşi nu deţine nici pe sfert din importanţa
şi potenţa efectivă a aceleia de preşedinte al executivului,
este, totuşi, una încărcată cu un prestigiu extrem de mare,
dar şi cu drept de decizie asupra textului constituţional.
Revenind însă la scandalul
Berlusconi, pe care presa internaţională, dar şi cea italiană,
rămasă independentă, îl fac şi îl desfac de mai bine
de trei luni, trebuie spus că, de data aceasta, a fost abandonată
latura mafiotă a poveştii – cu scandaluri de corupţie –
limitîndu-se (cu ghilimelele de rigoare, desigur) la faţeta
îmbîcsită şi perversă a unui Il Cavaliere care nu
numai că nu afişează nimic cavaleresc, dar provoacă, à la
limite, chiar dezgust.
Astfel, după episodul domnişoarelor
de companie plătite cu mii de euro, cu bijuterii extrascumpe etc.
şi, respectiv, după cel al Noemiei Letizia, un fotomodel de mîna
a doua, minoră pe deasupra, cu care prim-ministrul italian a
petrecut în repetate rînduri, „pe banii statului
italian“, la faimoasa vilă din Sardinia, săptămîna
aceasta, L’espresso publică dezvăluirile făcute de către
Patrizia D’Addario. Noutatea vine, de data asta, din faptul că cea
cu care premierul italian şi-a petrecut cîteva seri în
reşedinţa de la Roma a adus nu numai poveşti, ci şi dezvăluiri
concrete, întregistrate pe bandă audio. Intervievată de către
săptămînalul francez Le journal de la dimanche, Patrizia
D’Addario, în vîrstă de 42 de ani, susţine: „Prima
dată cînd am mers la palatul Grazioli era în octombrie,
anul trecut. Cel care m-a invitat a fost Giampaolo Tarantini, un
antreprenor cunoscut în regiunea de unde provin, Pouilles, şi
prieten bun cu Silvio. Mi-a cerut să mă îmbrac în negru
şi să nu mă machiez vizibil. De-a lungul serii i-am întîlnit
doar pe Silvio, pe Giampaolo şi pe alte cîteva fete, care îmi
păreau, destul de evident, a fi domnişoare de companie“.
Şi comedia, desigur, continuă, cu
presa care scrie, cetăţenii italieni care se revoltă şi Silvio
Berlusconi care îşi continuă nestingherit exerciţiul
funcţiei. Am spune că seamănă cu situaţia din România şi,
sincer, cu greu poţi identifica diferenţe de esenţă, dincolo,
desigur, de cele ce separă Italia şi România în mod
frapant. Iar dacă luăm în considerare teza lui Giovanni
Sartori din cel mai recent volum publicat, Il sultanato, diferenţele
par a fi aproape inexistente: „Berlusconi, în opinia mea,
pare să devină tot mai megaloman şi asta îl poate face
periculos“. Sartori declară, într-un interviu de presă: „Pe
el îl interesează să comande, iar ceea ce cucereşte este al
său, şi doar al său, indiscutabil. La acest tip de absolutism, mai
degrabă, de fapt, decît de drept, m-am gîndit atunci
cînd am evocat ideea de sultanat“. Rămîne să vedem ce
anume din viitorul politic al României şi, respectiv, al
Italiei va face diferenţa şi ce anume va spune despre români
şi italieni tipul de complicitate ce se va desluşi de aici înainte.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters