OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O săptămînă politică cu o agendă extrem de încărcată – care încă nu s-a terminat, căci preşedintele american Barack Obama nu şi-a încheiat periplul transoceanic – a fost la ordinea zilei nu doar prin numeroasele teme puse pe tapetul actualităţii. Întrunirea fruntaşilor Alianţei Nord-Atlantice de la Baden-Baden – chiar acolo unde Dostoievski îşi măcina nervii şi sănătatea, dar şi banii şi bijuteriile soţiei la masa de joc (oare s-o fi gîndit vreunul dintre participanţi la acest lider mondial al frămîntărilor sufleteşti?), dincolo de aspectul festiv-comemorativ, a fost o utilă reuniune de lucru. Moment bilanţier, dar şi pauză de respiraţie: să vedem ce-a fost, dar să încercăm să conturăm şi ce va fi. Trei teme majore au stat la baza discuţiilor. La care s-au adăugat şi altele, nu neapărat secundare, poate doar colaterale: gestionarea situaţiei din Afganistan, cu inevitabilele ei extinderi în Pakistanul vecin, relaţia NATO cu Rusia şi, nu în ultimul rînd, alegerea noului secretar general al organizaţiei.

 

Mandatul fostului ministru de Externe olandez, Joop de Hoop Scheffer, ales secretar general al NATO în 2003, expiră în această vară şi, după toate probabilităţile, acesta va fi urmat de un fost prim-ministru danez, un versat politician de dreapta, Anders Fogh Rasmussen. Doar că... Doar că exista deja un contencios între Rassmusen şi liderii de la Ankara, atît preşedintele Abdulah Gul, cît şi premierul Erdogan reproşînd danezului implicarea sa partizană de acum cîţiva ani în scandalul caricaturilor cu profetul Mahomed. Şi ar mai fi ceva important, despre care se vorbeşte mai rar. Secretarul general al NATO, pe lîngă multiplele sarcini de conducere şi de coordonare a diferitelor organisme extrem de importante ale Alianţei, precum Defense Planning Comittee şi Nuclear Planning Comittee, se mai ocupă direct şi de Mediterranean Cooperation Group, în condiţiile în care interesele Turciei, dar şi ale altor actanţi zonali sînt uriaşe în această privinţă. Aşa că Turcia nu ar dori în fruntea NATO un politician care să nu ţină cont şi de interesele ei de putere regională.

 

Şi aici intervin chestiunile spinoase militare şi strategice, nu doar frecuşuri mediatice, precum cele legate de nişte caricaturi. Oricît de ofensatoare s-ar fi dovedit ele. Poziţia Turciei, partener important al NATO, faţă de orice decizie nu poate fi ignorată. Votul turc fiind decisiv, a intrat în funcţiune maşinăria diplomatică între cele două membre aflate pe flancurile diferite ale NATO – două ţări despărţite nu doar de geografie ori de religie, ci şi de un întreg ansamblu de mentalităţi. Lucrurile au evoluat pozitiv, au intervenit şi alţi lideri politici, iar preşedintele Obama, chiar la Baden-Baden, a dat garanţii Turciei din partea Statelor Unite în ceea ce priveşte numirea lui Rasmussen. Dacă numirea lui Rasmussen poate fi considerată ca rezolvată, relaţia cu Rusia şi găsirea unei noi formule de coabitare urmează să fie soluţionate prin contacte directe. Nu degeaba s-au întîlnit Hillary Clinton cu Serghei Lavrov, nu degeaba Obama şi Putin vor pune lumea la cale cît de curînd.

 

Chestiunea cea mai spinoasă rămîne războiul din Afganistan. Unde şi România este părtaşă. Uciderea unui ofiţer român, chiar în aceste zile, ne readuce aminte, la modul dramatic, că acolo nu e de joacă. Se preconizează trimiterea de noi efective, americane sau ale aliaţilor. Dar. Dar, ne întrebăm noi, cum să democratizezi o ţară şi un popor care îţi este ostil? Cum să-i faci pe locuitorii din munţii ce despart Afganistanul şi Pakistanul – aliat NATO, dar care nu-şi poate controla întreg teritoriul împînzit de mujahedini adunaţi de peste tot – să renunţe la lupta armată şi să se aboneze la Idei în dialog? Dacă nu se găsesc mijloace şi formule de integrare-conversie social-profesională a cîtorva milioane de afgani, este puţin probabil ca tehnologia de ultimă oră să poată impune o fragilă „Pax Romana“. Incidentul cu telefonul lui Berlusconi, care tot vorbea la mobil în timp ce era aşteptat de Angela Merkel, a fost de tot hazul, scos parcă dintr-un film cu Vittorio de Sica şi Claudia Cardinale. S-a aflat că era vorba despre Erdogan, şi nu despre o aventură amoroasă. România a insistat ca protecţia scutului antirachetă s-o cuprindă şi pe ea.

 

Ceea ce nu ar fi rău, cîtă vreme cîştigarea alegerilor din Moldova de către comunişti nu a fost o mare surpriză. Fripturismul şi oportunismul nu au culoare politică. Dacă la Praga, precum Maiakovski cu decenii în urmă, Barack Obama s-a adresat membrilor Uniunii Europene şi valorilor ei democratice rostind un discurs ce a înflăcărat mulţimile adunate în vechiul centru istoric – aflat la doi paşi de locuinţa lui Kafka –, la Bucureşti, cazul Gigi Becali a mobilizat toate energiile naţiunii. Arestarea intempestivă a miliardarului român, fost prieten şi partener de şpriţ al actualului preşedinte, a pus pe jar întreaga opinie publică. Toată lumea e supărată pe toată lumea, dincolo de vorbe şi de legile în vigoare. Un spectacol jenant, în care politicieni de vîrf sînt amestecaţi cu dubioşi oameni de afaceri, în care clanuri mafiote, ce eludează şi sfidează legea, lucrează mînă-n mînă cu cei care fac legile. Sau le desfac. Lupta împotriva corupţiei în România este o mare cacealma în care nu mai cred nici copiii. Drama începe însă atunci cînd pricepem că nu se mai poate face nimic. Chiar aşa, se mai poate? Avem mari îndoieli. Pînă şi speranţele noastre au fost corupte.