OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Unii parinti se implinesc prin copiii lor. Un caz concret il aflam din filmul documentar Trois femmes de Moldavie (2006, regia Paul Cuzuioc), in care Alexandrina Hristov ne povesteste ca mama ei a cintat minunat, iar tatal ei este un artist plastic remarcabil. Din iubirea celor doi Alexandrina este ceea ce este astazi. De artista vizuala am aflat acum mai bine de doi ani, cind, la Salonul de primavara de la Chisinau, remarcasem doua picturi de mici dimensiuni, dar care radiau un suflu proaspat, cu ecouri morandiene, filtrate, lucrate in culori pastelate, cu un ritm sigur, usor expresionist.

Am regasit cele doua piese in expozitia Alexandrinei La Femme qui t’aime, deschisa la Ceainaria Carturesti (aprilie-mai 2007). Pentru multa lume Alexandrina Hristov este acea cantautoare ce ne incinta, de mai bine de un an, auzul prin piesele sale rafinate, ghiduse, profunde, expresive, intruchiparea plastica a Fetei care merge pe jos. Pentru mai putini, ea este pictorita sensibila si tacuta, care studiaza chipul uman, mai ales pe acela al femeii tinere, si transpune, cu calm si multa pricepere, aceste intelegeri ale sale in forme si culori. Pe toate le insoteste cu titluri explicative, iar elaborarea acestora face, implicit, legatura cu poezia pe care o cinta.
Compozitiile sale amintesc foarte bine es-tetica stampei japoneze, pe de o parte, si stilizarea sintetica a unora dintre picturile lui Morandi, pe de alta. Referintele acestea sint prezente mai degraba implicit decit explicit. Ele ajuta la intelegerea imagisticii pe care o propune Alexandrina, dar fara ca acestea sa slujeasca ca sarpanta asumata a picturilor sale.

Chipurile feminine ce ocupa pinzele artistei au, parca, un statut provizoriu acolo, se infatiseaza efemer, pentru a le parasi de indata ce au fost vazute si admirate. Nimic nu e ancorat sau proiectat definitiv. Statutul acesta evanescent al imaginii este o prerogativa a neuitarii. Ce au special in ele aceste picturi? Ma tot intreb de ceva vreme. Caci, pe cit sint acestea de clare, de explicite, pe atit de mult ascund in ele un graunte de mister, o neliniste. Chiar o suferinta mocnita. O teama pusa in surdina. Cromatica, linia precisa si atent condusa accentueaza o astfel de lectura. Etapa actuala a creatiei se apropie cumva de designul afiselor, printr-un decupaj al imaginii sigur si concludent. Fata merge pe jos pentru a simti viata, pentru a se confunda cu ritmul si pulsatiile orasului contemporan. Pictura Alexandrinei este o implinire cromatica fireasca a ceea ce compune si interpreteaza. De aceea, gasesc ca sint foarte ilustrative in acest sens spectacolele sale muzicale, in care se proiecteaza, la dimensiuni mari, picturile artistei, ca fundal al muzicii sale radioase, inconfundabile si de neuitat...