OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bedros HORASANGIAN
Tranzit
Editura Paralela 45, Colectia „80“, Seria Publicistica, Pitesti-Bucuresti-Brasov-Cluj-Napoca, 2001, 108 p., f.p.


Tranzit, volumul semnat de Bedros Horasangian, aparut in colectia de publicistica a Editurii Paralela 45, aduna intre copertele sale articolele publicate de cunoscutul prozator in Observator cultural, in decurs de aproape un an (2000-2001). La mijloc a fost, asa cum spune Paul Cernat in micul text prefatator (Sunetul muzicii, sunetul actualitatii si 50 de vibratii horasangiene), o „colaborare permanenta“ (intre timp, ea s-a incheiat), „unde, pe linga serialul de «impresii», au inceput, treptat, sa se adauge, cu ocazia Festivalului «Enescu», si cronici muzicale semnate de alter ego-uri… Intr-un fel, avem de-a face si cu un debut editorial al autorului in ipostaza de cronicar muzical“ (pp. 7-8). Tot Paul Cernat remarca „lunga absenta editoriala“ a autorului (de aproape 5 ani), vreme in care B.H. a semnat cu pseudonime, in calitate de om de televiziune si de radio (ca realizator, de pilda, al emisiunii de jazz Curcubeul de la miezul noptii, la Radio Pro FM).

Colaborarea la Observator cultural a insemnat, o data cu revenirea la numele „original“, si intoarcerea la textul scris. Volumul de fata putind fi (de ce nu?) si un debut al autorului in calitate de cronicar muzical, are aerul unei improvizatii jazzistice, performate de un cunoscator. Articolele sint de o vie diversitate si actualitate, cu divagatii atent asezate in pagina de un profesionist al scrisului, registrele tonale alternind dupa aceeasi fina ureche de prozator si meloman impatimit. Chiar si conform cu regulile cele mai exigente ale speciilor jurnalistice, ansamblul rezultat este atragator: in cazul nostru, cronica muzicala, de teatru si coregrafie, dar, mai ales, textul de „impresii“, care capata un „specific“ atit de pregnant in miinile unui prozator precum B.H. (À propos de prozatorul publicist, voi avea ocazia de a reveni asupra unui articol „lucid-percutant“ – ca sa folosesc o expresie a autorului –, intitulat Cosasu si Chopin, care propune o justa pozitionare a „prozopublicisticii“ lui Radu Cosasu in contextul actual al literaturii romane.)
As vrea sa ma opresc acum asupra notei „specifice“ de care vorbeam putin mai devreme si pe care as numi-o dimensiunea intim-confesiva a acestor texte jurnalistice. Ea se deseneaza uneori ca un chenar subtire pe marginea textului critic (cronica muzicala, teatrala sau literara, v. 50 de ani cu Mircea Dinescu, Dan Puric, Cosasu si Chopin, Pianul lui Manolescu s.a.m.d.), pentru a „exploda“ alteori in pasaje ample, nostalgic-meditative.

De fapt, improvizatia jazzistica oferita – in regim literar – de volumul Tranzit este numai o forma de virtuozitate artistica pentru a acompania/proteja un sunet mai adinc si mai „pur“, acela al melancoliei. O melancolie tinind de intimitatea autorului inclinat spre virsta retrospectiilor, dar si a „intelepciunii“ sententioase, o melancolie ce desparte cumva apele dintre „viata“ si „scris“, in favoarea – nota bene – a celei dintii. „Sint atitea lucruri, scrie undeva B.H., care nu pot intra nici in albume, nici in literatura, nici in jurnalism. In istorie – cu atit mai putin. Se pierd. Zile, ore, clipe – imponderabile. Atitea“ (p. 95). In alt loc, el se intreaba: „Caci, la urma-urmelor, ce are, oare, o importanta mai mare: cititul, scrisul sau traitul? Ce iese din combinatia lor?“ (p. 15). Intuim ca B.H. n-ar putea afirma, cu aceeasi neclintita convingere (y compris zimbetul autoironic) precum Nicolae Manolescu (in Cititul si scrisul, Polirom, 2002): „cartile sint viata mea“, in sensul in care „imponderabilele“ de care el vorbea (v. citatul de la p. 95) rezista oricarei transpuneri culturale (literare). Ele tin mai degraba de o „memorie afectiva“ (termenul apare intocmai la autor), strict personala, care se acutizeaza o data cu trecerea anilor, declansind, tocmai de aceea (ca un efect corelat), debusee, efuziuni in spatiul public al textului (literar, jurnalistic). Iata cum isi dezvaluie B.H. afinitatile si pasiunile de-o viata: „In fiecare an, de 15 ianuarie, ma gindeam la Anton Holban. Un prieten de cursa lunga, de care ma leaga pasiunea pentru escapade montane, preumblarile prin Bucuresti – oare cum ar gusta el tot ceea ce face parintele Marchis, azi, la Stavropoleos? –, pasiunea pentru muzica si literatura, dar si pentru plastica si gesturile anodine [...], gustul pentru trecut, dar si pentru Proust, accentul pus pe sensibilitate si trecut in dauna moftangismului epistemologic si hermeneut“ (p. 16). O fraza de o gravitate confesiva cit se poate de pura si ca ea sint multe altele in carte, de asa maniera incit mare parte din articolele adunate in volum ar putea figura drept pagini de jurnal (intim).

Revin la pregnanta tonalitatii confesive resimtita cumva en marge de la litterature si vad in termenul din titlu („tranzit“) nu atit conectarea autenticista la realitatea noastra „in tranzitie“ (B.H. vorbeste de „eternitatea tranzitoriului“ ca nota autohtona!), cit acest itinerar ezitant, eminamente interior, intre „citit“, „scris“ si „trait“. In acest context, profilul deja cunoscut al prozatorului B.H. ne ofera aici – o surpriza? – nu masca de „hitru bun de glume“ (v. prefata lui Paul Cernat), ci fata lui din umbra, fata melancoliei. Iata o fraza evocatoare, strabatuta de un umor trist, demna, de altfel, de… perioadele lui Creanga de la fiecare inceput de capitol al Amintirilor: „Acolo s-a bulucit lumea cind a aparut Timpul n-a mai avut rabdare, pe acolo au pasit si Preda si Balaita sub supravegherea atenta a statuii lui Caragiale – cocotat aiurea astazi pe un inutil postament, pe Maria Rosetti, dar tot acolo [s.a.] au fost ani in sir Sorin Marculescu si doamna Bedrosian si Florin Mugur la biroul de linga usa, si Mircea Ciobanu, si Geta Dimisianu, Alexandru Paleologu, Liviu Calin, Cornel Popescu si soferul Dumitrescu si Madame Vulcanescu, si «subsolul» lui Florica Iaru si Dan Stanciu si «libraria» lui Nedelciu si PLANUL, cu s-a «scos», «bagat», «aprobat», «aminat», prietenii si dusmanii de toate felurile, amoruri, «pile», ambitii, veleitati, succese, nemultumiri, emotii si bucurii, iata o carte care ar putea fi scrisa [...], cine o va scrie, si, si mai si, si n-a mai ramas NIMIC!“ (pp. 34-35).

Un „lung regret si o apasata amaraciune“ (p. 30) incearca B.H. rememorindu-si prietenii disparuti, unii dintre ei (ca Florin Mugur) scriitori de valoare, cazuti cu totii in uitarea fara concesii a timpului. O „intelepciune“ scoasa parca din Ecleziast persista in subterana textelor, voalata cu discretie, acoperita cu stralucirea verbiajului ironico-ludic si a mastilor auctoriale. B.H. scrie despre Memoriile lui Elie Wiesel, Jurnalul fericirii lui N. Steinhardt sau memoriile Ninei Berberova (v. Memoria lui Wiesel), despre Esecul terorismului sau Cum am devenit afgan (aparut in Observator cultural in chiar ziua de 11 septembrie 2001!), despre carti deci, dar mai ales despre viata, adica despre lumea istorico-politica a sfirsitului de secol si inceputului de mileniu, vazuta in cotidianul ei marunt.

Bizara, totusi, stratificarea de tonuri a textelor! Paginile lui B.H. ar putea fi, in egala masura, un soi de „jurnal al fericirii“, al „bucuriei de a ne bucura“ (p. 22) sub semnul careia s-a consumat insasi existenta, scurta si tensionata, a lui Anton Holban. In Eternitatea lui Pristanda (articol prilejuit de montarea Scrisorii pierdute semnata de Al. Tocilescu), prozatorul – a carui alta tentatie este glisarea de la faptul anecdotic la meditatia cu sens general – isi asuma, cu luciditate si solidaritate, balcanismul vesel-trist de pe ale noastre meleaguri: „«Pleaca ai nostri, vin ai nostri», eternitatea tranzitoriului este elasticitatea oportunismului ce ne-a adus, mereu, in pragul «descurcarelii». Acea «descurcareala» [s.a.] care a facut sa curga mai putin singe «pe la noi» – cu toate ca a curs berechet! –, dar a alterat ceva pe durata lunga a istoriei, a uritit destul inlauntrul nostru“ (pp. 77-78). Moralistul discret (nu „tranziteaza“ el intre viata si carti?) abandoneaza, din fericire, la timp, chestiunea identitara. (O rezerva: in 14 iulie, francofilia autorului, alarmata de victoria Internetului, produce consideratii de-a dreptul excesive, incheiate cu „Inchideti televizoarele, citoyens!“!)
Un „balcanic“ si un francofil este si Radu Cosasu, confrate intr-ale scrisului, de care B.H. se apropie prin vadite afinitati. Articolul pe care i-l consacra B.H. (Cosasu si Chopin) denota observatii ascutite asupra „prozopublicisticii“ lui Cosasu ca „moment particular in evolutia prozei romanesti (p. 140) actuale“; el indica o privire de critic si, deopotriva, de prozator, care permite, simpatic si simpatetic, formularea unor consideratii ce i s-ar putea aplica, neindoios, propriului sau profil scriitoricesc: „Cosasu face pe moralistul – uneori chiar e –, pe cinicul – uneori chiar e –, alteori pe amoralul/imoralul – s-ar putea dovedi ca ar putea fi –, pe melodramaticul sau iubaretul de Bucuresti, de o belota si de familie“ (p. 138).
O anume turnura de moralist à la française, conjugata cu o gravitate intimista si confesiva, da sunetul cel mai recent al scrisului lui Bedros Horasangian, un sunet al melancoliei.