OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Domnul Nicolae Manolescu s-a supărat. Cum? De ce şi, mai ales, pe cine? S-a supărat pe Silviu Lupescu şi pe Gabriel H. Decuble, care şi-au permis, în scurtele articole despre acordarea Premiului Nobel Hertei Müller – publicate în Observator cultural (nr. 496 din 15 octombrie) –, să ridice puţin cortina ipocriziei autohtone şi să vorbească deschis despre mediocritate şi servilism ca virtuţi necesare pentru promovarea şi omologarea în lumea culturală autohtonă (Gabriel H. Decuble) şi despre predispoziţia unora dintre conştiinţele publice mioritice de a se mula „după culoarea carnetului de partid, după tîrguri încheiate mai mult sau mai puţin pe ascuns, după interese de partid“ (Silviu Lupescu). De precizat că nici unul şi nici celălalt nu fac vreo referire directă sau indirectă la directorul României literare, care se simte însă vizat şi dator să acuze.

 

Domnul Nicolae Manolescu s-a supărat şi pe Observator cultural, căruia îi reproşează, pe un ton categoric, că „nu face nici o deosebire între Herta Müller şi Norman Manea, recomandat călduros academicienilor de la Stockholm încă de acum cîtăva vreme“. Probabil că domnul Nicolae Manolescu e supărat că nu i-am cerut voie să avem alte opinii decît domnia sa. Altfel nu înţeleg în ce constă vina de a nu face nici o deosebire între scriitorii de valoare, indiferent că e vorba de Gabriela Adameşteanu, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Mircea Horia Simionescu, Radu Cosaşu, Filip Florian, Andrei Pleşu, Nora Iuga, Ana Blandiana, Răzvan Petrescu, Adriana Bittel, Ştefan Agopian, Ioana Pârvulescu, Bedros Horasangian, Adriana Babeţi, Petru Cimpoeşu, Simona Popescu, Florina Ilis, Ioan Es. Pop, Stelian Tănase, Gabriela Melinescu, Dumitru Ţepeneag, Norman Manea sau Herta Müller. Şi lista rămîne deschisă. Trebuie să fie teribil de frustrant să vezi că opinia celui care face canonul în România – fără să-l discute, ce-i drept – nu e luată în seamă nici de presa culturală şi juriile literare de prin Occident, şi nici măcar (curată obrăznicie!) de colaboratorii de la „revista doamnei Carmen Muşat“. Dacă domnul Nicolae Manolescu ar fi recurs la argumente şi nu la umori, ar fi putut provoca o dezbatere extrem de necesară în actualul climat atît de puţin intelectual de la noi. Acum douăzeci de ani, domnul Nicolae Manolescu ar fi avut, fără îndoială, forţa argumentelor. Astăzi, din păcate, domnul Manolescu e prea ocupat cu treburi administrative ca să-şi mai aducă aminte de seninătatea imperturbabilă a criticului de cursă lungă. A devenit un intelocrat, nemulţumit că există nuclee culturale ce scapă controlului său.

 

Hervé Hamon şi Patrick Rotman publicau în 1981, în Franţa, la Éditions Ramsay, Les Intellocrates. Expédition en haute intelligentsia, o carte ce punea în discuţie statutul intelectualilor publici francezi, mecanismele, circuitele şi reţelele complexe prin intermediul cărora intelocraţii controlează şi domină prim-planul vieţii sociale, politice şi culturale. Comandat, la acea vreme de Editura Seuil, volumul a fost ulterior refuzat de la publicare, din pricina portretului deloc măgulitor pe care autorii îl făceau intelighenţiei de pe malurile Senei, şi a stîrnit – cum era de aşteptat – o adevărată furtună pe piaţa ideilor, deoarece Hamon şi Rotman ofereau o radiografie minuţioasă şi casantă a cutumelor unei mini-societăţi dominate de voinţa de putere – culturală, dar şi politică. Demersul lor, pigmentat de observaţii ironice şi nu de puţine ori maliţioase, pornea de la următoarea constatare: în peisajul cultural francez de la acea dată, cîţiva intelectuali cumulau funcţii, avantaje şi poziţii publice, ocupînd două sau mai multe „intersecţii strategice“ – astfel, „cumularzii“ erau, în acelaşi timp, universitari, editorialişti la diverse publicaţii cotidiene sau săptămînale, realizatori de emisiuni TV, directori de edituri sau coordonatori de colecţii la edituri importante, vedete mediatice şi colaboratori constanţi ai revistelor culturale (altele decît cele academice). Surprizele furnizate de o atare incursiune în universul cvasiînchis al celor numiţi de Hamon şi Rotman „agenţi de circulaţie a ideilor“ nu întîrzie să apară, iar cuvîntul de ordine este „putere“ (sau, alternativ, „influenţă“).