OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Intrebare-Supliment: Avem productie culturala de export?
Numarul 32 al saptaminalului iesean Suplimentul de cultura gazduieste o dezbatere foarte actuala: „Cum exportam cultura romana?“ Intrebarea generica nu a fost prea bine aleasa, dar asta conteaza mai putin: raspunsurile sint importante. In primul rind, ele apartin atit colaboratorilor permanenti (Alex Savitescu, Cristian Neagoe si Constantin Vica), cit si unor personalitati culturale autohtone, mai tinere si underground (ca Adrian Schiop) sau cu o prezenta mai pregnanta in presa romaneasca (Ioan T. Morar, jurnalistul Radu Ciobotea si Carmen Musat). Practic, intrebarea la care raspund acestia este „De ce nu se gaseste cultura romana pe pietele occidentale?“. Alex Savitescu vorbeste despre un athanor cultural in care intra „protocronisti si artisti de valoare, lingai de partid si dizidenti, toci-palazi si Dan Puric“ si iese „o zeama infioratoare, preschimbata apoi, cu bagheta magica si in ochii publicului credul, in bautura de cea mai fina calitate“. Daca exista vreun intelectual sau institutie romaneasca in stare sa preschimbe „zeama infioratoare“ in „bautura de cea mai fina calitate“ – „in ochii publicului credul“ –, de ce nu divulga autorul si cine e in cauza? Pentru Constantin Vica, o cultura nu exporta vedete, ci obiecte culturale: „Nu Cartarescu e marele autor roman cunoscut in Occident, ci Nostalgia e cartea pe care o mai citesc unii francezi“.

Ce vrea sa spuna autorul? Ca vorbim ori de cultura romana, si atunci „nu cred ca «vedetele culturale» au vreun rol in promovarea culturii romane. Ele pot face un singur lucru: sa dinamizeze productia culturala, sa actioneze din interior“, ori vorbim de vedete si atunci nationalitatea culturii natale trece pe planul doi. Adrian Schiop procedeaza intempestiv la critica ideologiei culturale autohtone. In vreme ce cititorul occidental cultivat „e mai degraba agnostic si de stinga“, omologul roman „merge la duhovnic, isi face cruci in troleibuz si are idei dure de dreapta“. Lucrurile nu stau astazi chiar asa, dar au stat o bucata de vreme: „Zece ani (cel putin) discursul elitei nu a facut decit sa repuna pe tapet teme gindiriste, i.e. interbelice (criza spirituala, demonia stingii). In acesti ani, Romania a regresat la nivel cultural, a intrat intr-un proiect autist, fara conexiune cu prezentul occidental. Cititorii cereau Dumnezeu si Eliade de la elite, elitele furnizau Dumnezeu si Eliade si uite-asa s-a creat un circuit care a perpetuat si intarit un sistem cultural batrinicios, care nu a facut decit sa maguleasca prejudecatile (elitelor si cititorilor, deopotriva)“.

Sa nu uitam si sa intelegem insa de ce se cerea Eliade si Dumnezeu, in 1990, dupa decenii de „demonica stinga“. Adrian Schiop n-ar trebui sa creada ca, brusc, in 1990, romanii aveau cum sa-si dea seama de faptul ca, mizind pe marile figuri culturale interbelice, elita culturala romana „intarea un sistem cultural batrinicios“. Departe de a ne pretinde autohtonisti, credem ca integrarea europeana a culturii romane nu consta exclusiv in reusita occidentalizarii ei. Scriitorii vestici au nostalgia unei culturi haotice si libere pe care o vad manifestindu-se in Est: Julian Evans, in numarul din Atelier du roman pe care l-am prezentat in urma cu doua saptamini la „Revista presei internationale“, jinduieste dupa viata culturala din Odessa, iar scriitorul spaniol Ignacio Vidal-Folch a povestit recent, la Bucuresti, cum confrati de-ai lui au plecat in Cuba sa i se plinga lui Castro de vitregiile capitalismului. Asadar, daca vorbim in termeni economici (export) mai degraba decit axiologici, poate ar fi bine sa ne gindim atit la literatura romana tinara, cit si la sport sau la tricouri cu Ceausescu: We’ll do everything!

- Fictionalizarea ca metoda cognitiva in dezbatere la centrul Phantasma din Cluj
Pentru toti cei interesati de ideea de literatura si de epistemologie contemporana, nu ratati numerele 4-5 ale revistei Steaua. Pe zece pagini din revista este transcrisa (de catre Mariana Barbat) a opta dezbatere din ciclul de dezbateri ale Centrului de excelenta in Studierea Imaginarului Phantasma, condusa de Corin Braga. Discutia, care a avut loc in luna noiembrie 2004, porneste de la capitolul final al tezei de doctorat al Mihaelei Ursa in care sint propuse citeva concepte culturale cu certa portanta cognitiva. „Bateria de concepte“ este prezentata, in cursul discutiilor, de Corin Braga: „observator implicat“ (imprumutat de la Heisenberg), „forme diferite de organizare a constiintei“ (o formula noua pentru vechi preocupari si experiente ezoterice), „heterotopie“ (un concept foucaldian) si, cel mai important, cel in jurul caruia se invirte discutia, „fictionalizare“. Printre participanti: Sanda Cordos, Cornel Valcu, Horea Poenar, Marius Jucan, Vlad Roman, Anca Hatiegan, Ruxandra Cesereanu – alaturi de Mihaela Ursa si Corin Braga. Trebuie sa facem anumite precizari in scopul orientarii cititorului: pentru intelectualii romani formati la Cluj, postmodernitatea este in primul rind un concept epistemologic si abia apoi literar.

Acest interes crescut pentru noua paradigma stiintifica (fizica, matematica) face ca postmodernitatea/postmodernismul sa fie discutat/a mai ales in termeni de ontologie a complementaritatii si in relatie cu stiintele tari, mai degraba decit in cadrul istoriei literare. Desigur, tocmai aici sta ascuns pericolul unor astfel de dezvoltari pentru care se cer competente deocamdata absente cercului de la Cluj: ni se pare ca, atunci cind invoci repetat discursul fizicii, ar trebui sa inviti un fizician teoretic capabil sa lamureasca pertinenta imprumuturilor facute de specialisti in stiinte umane (nu de alta, dar Sokal si Bricmont pindesc la colt). Oricum, in acest context, fictionalizarea incearca sa puna capat relativismului postmodern, prin ideea unui adevar „ca-si-cum“, subiectiv desigur, dar la adapost de dihotomiile post-platoniciene care prezideaza metafizica moderna. Intrebarile la care incearca sa raspunda participantii la dezbatere sint tocmai cele legate de sensurile fictionalizarii prin ca-si-cum: este fictionalizarea o operatie cognitiva integratoare?

Care este relatia ei cu realitatea si cu adevarul? Care este relatia ei cu subiectul? Cum orienteaza ea metodologia receptarii? E riscant sa incluzi in postmodernism filozofiile continentale ale secolului al XX-lea (adica fenomenologia in toate variantele ei si, in parte, hermeneutica; avem in vedere aici criticile pe care Horea Poenar le aduce textului Mihaelei Ursa); in al doilea rind, a include in aceeasi paradigma practicile samanice, new-age-ul religios – foarte bine numite „intoarcerea refulatului“ – inseamna a deplasa originea cronologica a postmodernitatii prea departe pentru a-i mai putea legitima ultilizarea. Scrie Corin Braga: „Cred ca putem vorbi mai degraba de doua definitii ale postmodernitatii si doua curente alternative, dintre care unul a fost tinut oarecum in umbra, dar are o baza foarte larga intr-o serie de manifestari la limita tot cu stiinta [...] si in toate demersurile care incearca sa imbine stiinta traditionala cu noile descoperiri foarte socante din fizica secolului XX.“

Da, dar astfel de demersuri tipice Renasterii nu pot fi numite postmodernism. Intoarcerea refulatului este mereu intoarcerea aceluiasi: in secolul al XVIII-lea, ca si acum, refulatul s-a intors mereu ca refulat. Este Saint-Martin un „postmodern“ in secolul lui Voltaire si Diderot? Sau Nerval, este el un „postmodern“ fata de modernul Baudelaire? A identifica practici iluministe aflate la antipozii rationalismului modern cu postmodernismul inseamna sa transformi postmodernismul intr-un soi de „altermodernism“. Reprezinta un cliseu identificarea lui Foucault cu un nihilist – nu el e autorul Hermeneuticii subiectului? In fine, cu toata interventia excelenta a lui Cornel Valcu asupra fenomenologiei husserliene, cu toate incintatoarele scintei teoretice aruncate, discutia a ramas exclusiv teoretica. Ceea ce nu schimba concluzia: centrul Phantasma n-are inca interlocutor in Romania. Ar putea Facultatea de Litere din Bucuresti sa faca un efort si sa intre intr-o „cearta intelectuala“ mai consistenta? Si, in al doilea rind: nu s-ar putea stabili o comunicare intre Phantasma si de-acum reputatul masterat de filozofie franceza de la Filozofia clujeana?

- Pentru o istorie plurala
Florin Turcanu realizeaza in numerele 799 si 800 ale revistei 22 o ancheta asupra „Manualelor optionale de istorie“, la sase ani de la introducerea lor in programele invatamintului romanesc. Ne amintim ca, la vremea respectiva (1999), inlocuirea manualului unic cu istoriografii alternative a nascut scandal. Florin Turcanu isi propune sa testeze reactiile specialistilor de astazi (profesori si cercetatori) la discursul manualelor alternative. Am retinut citeva opinii remarcabile dintr-o suita de interventii echilibrate, departe de contondenta dezbaterilor din urma cu sase ani. Laura Capita, de la Institutul de Stiinte ale Educatiei, vede in manualele alternative de istorie ocazia „dezvoltarii competentelor de comunicare si a educatiei civice“ intr-o lume in care istoria presupune mai intii de toate un anumit discurs ale carui elemente trebuie recunoscute si analizate de catre destinatarul sau.

Alaturi de accentuarea dimensiunii pragmatice a istoriografiilor alternative, profesoara de la Universitatea bucuresteana Zoe Petre apreciaza la acestea faptul ca „evita retorica, locurile comune autoapologetice, scat insista in a promova capacitatea de discernamint si de lectura critica a elevilor si ii ajuta sa sesizeze concretul, experienta vie a umanitatii“. Daniela Zaharia constata, pe de alta parte, ca „ceea ce par sa evite, din pacate, autorii si editorii smanualelor alternativet este prezentarea istoriei sub forma ipotezei“ si faptul ca, din cauza termenului foarte scurt impus de minister redactarii unui astfel de manual („de la citeva saptamini pina la o luna“, afirma un alt participant la dezbatere, Mihai Manea, profesor la Colegiul National „Mihai Viteazul“), calitatea stiintifica a unora dintre ele lasa de dorit. Ovidiu Cristea, de la Institutul de Stiinte Istorice „Nicolae Iorga“ din Bucuresti, se arata pesimist.

El crede ca, in Romania, „istoria a ajuns in situatia de Cenusareasa a stiintelor umane“, pentru ca „in era calculatorului si a internetului, un copil indragostit de istorie va invata mai mult despre Evul Mediu (de exemplu, din jocul Medieval Total War) decit din orice manual existent pe piata“. Sorin Mitu, de la Facultatea de Istorie din Cluj, se pronunta pentru toleranta si pentru eliminarea discriminarilor in tratarea didactica a istoriei: „Daca un manual de istorie prezinta 3 ilustratii cu personaje feminine si 45 cu barbati, e limpede ca el contribuie copios la formarea prejudecatilor de gen. De asemenea, daca ne invata ca de-a lungul istoriei romanii au avut dreptate, iar rusii, ungurii sau americanii au gresit, nu are cum sa formeze caractere tolerante si constructive [...]“. Profesorul recuoaste insa ca, „la ora actuala, manualele de istorie nu mai constituie, totusi, o miza politica atit de importanta“. Cu alte cuvinte, modul de predare a istoriei nationale n-ar trebui sa mai suscite, vreodata, un gest ca acela al indemnului la arderea in piete a unui manual alternativ de istorie.

Si aceasta tocmai pentru ca adevarul istoric s-a relativizat, iar mizele lui identitare, desi importante, si-au abandonat din revendicarile specifice secolelor trecute. „In 25 de ani de cariera didactica nu am intilnit si nici nu am auzit pe cineva carre sa se declare satisfacut de calitatea manualelor scolare