OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Despre structura volumelor de povestiri publicate de Florin Manolescu în ultimul deceniu, Misterul camerei închise. Nouă povestiri incredibile (Humanitas, 2002) şi Mentaliştii. Alte nouă povestiri incredibile, s-ar putea spune că ilustrează celebra distincţie pe care Roland Bartthes o făcea în Le Degré zéro de l’écriture între roman şi romanesc. Reluînd personaje şi teme din volumul publicat în 2002, atent la detaliile din care se compun existenţele cotidiene ale personajelor sale, Florin Manolescu construieşte un univers ficţional aparent fragmentar, în care secvenţe disparate din punct de vedere epic îşi relevă coerenţa narativă şi, implicit, unitatea tematică, abia la sfîrşitul lecturii. Căci, în pofida precizărilor pe care le face pe pagina de gardă a fiecărui volum, nu povestiri de sine stătătoare ne oferă Florin Manolescu, ci episoade ale unui roman latent pe care cititorul este invitat să îl reconstituie pe măsură ce pătrunde în strania lume imaginată de autor. Şi nu este o lume oarecare, ci una incredibilă, ce are doar aparenţa realităţii, tulburată în permanenţă fie de inexactităţi ce pot părea, la o primă vedere, erori de informaţie – cum ar fi, de pildă, plasarea turnului Eiffel la Berlin, a bustului lui Nefertiti la Luvru şi a portretului Giocondei la Muzeul Imperial de Artă din Berlin –, fie de prezenţa unor obiecte ce n-au existat niciodată altcumva decît în imaginaţia autorilor de literatură science-fiction (vezi descrierea fabuloasă a Parisului străbătut de dirijabile, „velocipede şi taxiuri aeriene, atîrnate de burţile ascuţite ale unor baloane argintii“, la îngemănarea secolului al XIX-lea cu secolul al XX-lea). Aucun roman (mais beaucoup de romanesque) – aşa s-ar putea rezuma, în termenii lui Barthes, demersul narativ al rafinatului prozator, critic şi teoretician literar care este Florin Manolescu.

 

Un univers ficţional ce funcţionează după modelul cosmologic al lui Gödel, descris de acelaşi domn Motaş ca fiind unul „în care liniile temporale se întorc la ele însele, aşa încît prezentul şi viitorul să coincidă“. E firesc aşadar ca, în acest context, personajele să realizeze frecvent „scurte sărituri pe axa timpului, într-o parte şi în alta, în funcţie de necesităţi“, noţiunea însăşi de cronologie fiind programatic subminată. Imprecis, nedeterminat, timpul este un concept slab în lumea imaginată de Florin Manolescu, efectul imediat fiind acela de tulburare a principalelor categorii – spaţiu, identitate, realitate etc. – ale lumii reale. Prizonieri ai convenţiilor literare, prinşi în capcana aşteptărilor pe care ni le-au creat obişnuinţele de lectură, riscăm să nu percepem noutatea absolută pe care ne-o propune Florin Manolescu, aceea de a sesiza ordinea lăuntrică a lucrurilor, într-un univers ficţional a cărui principală dimensiune este una de natură mentală. Altfel spus, ideea ce stă la baza lumilor posibile construite de autor este că mintea şi materia nu sînt substanţe separate, viziunea fragmentară fiind substituită cu intuiţia integralităţii lumii.

 

Tot domnul Motaş, cititor pasionat de romane poliţiste şi subtil teoretician literar, este cel care schiţează o teorie a interpretării pe care o expune, cu aplomb, în faţa lui Albert Jochemko: „ca să înţelegi o poveste trebuie să ai curajul s-o întorci pe dos“ spune, foarte convins, înţeleptul motan care funcţionează, în economia volumului, ca un raisonneur. De altfel, secvenţele ce îi au ca protagonişti pe Albert şi pe domnul Motaş pot fi citite ca inserturi paratextuale, în care ne sînt oferite indicii de lectură şi chiar chei necesare de interpretare a celorlalte texte incluse în volum. În plus, prin insistenţa cu care naratorul înregistrează efectele devastatoare ale regimului comunist asupra Bucureştiului şi a locuitorilor săi, aceste secvenţe constituie un contrapunct dramatic la descrierile nostalgic-imaginative ale Parisului sau Berlinului, oraşe suspendate în timp, plutind cumva atemporal, spre deosebire de Bucureştiul scufundat într-o temporalitate iremediabil bolnavă.

 

Dar cine sînt şi ce sînt, de fapt, mentaliştii? Cei care au capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe, în profunzimea lucrurilor şi de a percepe integralitatea lumii, perfecta interconectare a obiectelor, fenomenelor şi conştiinţelor: profesorul Otto Flamm, cel preocupat de teoria jocurilor, de probabilistică şi de legile întîmplării, însoţit mereu de „domnul din tren“ – ipostază mai tînără cu cîţiva ani buni, alter ego ce probează, prin simpla sa co-prezenţă alături de profesor, că trecutul şi prezentul se pot intersecta –, cei doi mentalişti din secvenţa cu acelaşi nume – occidentalul Hunding von Goysern, mentalistul negru şi orientalul Farid, mentalistul alb, Felix Papudof, copilul cu certe capacităţi paranormale, Octavian Paicu şi prietenul său din copilărie, Aristide Babu, inventatorul unei insolite maşini cu care se poate călători în timp, înainte şi înapoi, Maximilian Scurtu, cartograful care desenează hărţi „pe care continentele deveneau mai mici sau mai mari, în funcţie de perspectiva din care erau contemplate“ şi, desigur, last but not least, Albert Jochemko şi domnul Motaş. Toţi sînt personaje memorabile, construite din tuşe sigure de un prozator care nu pierde din vedere nici tensiunea narativă şi nici rafinamentul stilistic. Florin Manolescu pune în pagină o lume complexă, în care istoria, politica şi imaginaţia debordantă se întreţes pentru a spune, de fapt, povestea călătoriilor în timp şi spaţiu, călătorii lăuntrice şi exterioare deopotrivă, într-o realitate ce pare să-şi fi regăsit unitatea originară. Literatura este – pare să spună, indirect, autorul – o căutare în doi (autor şi cititor) a sensului, iar pentru a întreprinde o astfel de căutare îţi trebuie curajul de a pune întrebări şi de a porni la drum. O poezie a lui Wallace Stevens îmi vine în minte drept cel mai potrivit comentariu la o carte precum Mentaliştii: „Casa era liniştită şi lumea era calmă./ Cititorul a devenit cartea; şi noaptea de vară/ Era asemenea fiinţei conştiente a cărţii./ Casa era liniştită şi lumea era calmă“.