Autor: 
Categoria: 
Între persoană şi personaj
Această manieră de insolitare nabokoviană se regăseşte şi în
penultimul său roman din 1972 – Lucruri transparente – recent tradus la
Polirom, o carte pe cît de subţire, pe atît de complexă. Maestru al
concentrării epice, Nabokov este şi un desăvîrşit maestru al ascunderii
semnificaţiilor de adîncime, ce pune constant în discuţie raportul dintre
existent şi creat, dintre realitate şi iluzie, fie că aceasta înseamnă vis,
imaginaţie, artă, memorie (a cărei fidelitate nu poate sta decît sub semnul
relativităţii) sau, la extremă, nebunie.
Povestea fragmentată cronologic, încadrată într-o retrospectivă deloc diluată, ci extrem de
pregnantă, îl are în centrul său pe Hugh Person, un tînăr lălîu şi ursuz,
„sclipitor, dar fără un talent anume“. Acesta este o figură hibridă,
întruchipînd (aşa cum sugerează şi numele său) Actorul care, jucînd în „teatrul
lumii“, oscilează mereu între persoană
şi personaj (rol etern), o metaforă a relaţiei dintre realitate şi iluzie. El
are şi o meserie predestinată, aceea de redactor, corector, căutător de talente literare, asistent de cercetare
la o publicaţie americană. Pentru acesta, graniţa dintre realitate şi extensia
imaginară a ei este mereu incertă, fie din cauza acceselor de somnambulism, fie
din cauza insomniilor şi a spaimei de vise, care, în cazul lui, sînt o „tortură
onirică“, ţesută din coşmaruri obscene şi absurde, ce îi sfîşie nopţile.
Din
viaţa sa sînt decupate episoadele celor patru deplasări pe care le face în
Elveţia, între 22 şi 40 de ani, fiecăruia dintre ele fiindu-i asociat cîte un
eveniment capital al existenţei sale: moartea tatălui dispreţuit, prima
experienţă sexuală cu o femeie de stradă, intîlnirea cu viitoarea soţie –
Armande, o tînără excentrică, pe care o cunoaşte în tren, în timp ce tînăra
citea una dintre cărţile publicate de editura al cărui angajat era. Între a
treia şi a patra călătorie în Elveţia, cititorul este martorul ultimei seri
împreună a acestora, la New York. În timp ce dorm, Person o visează pe prima
femeie din viaţa sa – prostituata din prima călătorie în Elveţia – în pericol
de a cădea pe geam (geamurile deschise fiind spaima sa din tinereţe, din
perioada în care era somnambul). În plină transă epileptică, în încercarea de a-i
opri căderea în gol, o sugrumă, numai că cea sugrumată în realitate se
dovedeşte a fi Armande, alături de care dormea. Cinci-şase ani, Person este
purtat între închisoare şi ospiciu. După opt ani, se reîntoarce, pentru ultima
dată, în Witt, orăşelul familiar din Elveţia, printre „munţi încărcaţi de
tristeţe“ şi „bulgări de gravitaţie încărcaţi de glorie“, pentru a reconstitui imaginile fantomatice ale
trecutului, pentru a regăsi puţinele momente de reală comuniune cu Armande,
readucînd la viaţă detalii neînsemnate şi irecuperabile, într-o căutare
solitară a „graniţei imaginare a fericirii imaginare“. Aflat în camera pe care
o împărţise în trecut cu aceasta, moare într-un incendiu, transformînd în
realitate o mai veche temere a femeii, într-o scenă similară cu cea din cartea
pe care Armande o citea cînd s-au cunoscut.
La un alt nivel de lectură, ca şi în celelalte cărţi ale lui
Nabokov, cititorului i se dezvăluie un plafon prozastic complicat, a cărui
simbolistică echivalează cu un veritabil scenariu focalizat pe nevoia de a
evada din derizoriul existenţei. La început, încercarea de evadare se face prin
iubire. Ratată, încercarea se reia prin resuscitarea şi recuperarea trecutului,
prin apelul la memorie şi la imaginaţie. Dar şi acestea se dovedesc ineficiente,
adevărata salvare survenind doar prin păşirea într-o altă dimensiune a
existenţei, în viaţa de apoi, cea care permite extincţia nelimitată în timp şi
spaţiu. Pe tot parcursul acţiunii, Person are două nivele distincte de
existenţă. Conştiinţa vieţii reale este mereu dublată, de fapt subminată, de
manifestări iraţionale, precum somnambulismul, coşmarurile, coincidenţele
simbolice (în special cele legate de camerele de hotel) sau de suprapunerea
unor scene din viaţa reală cu scene din cărţile citite sau redactate. Ceea ce
este paradoxal la Nabokov, şi tocmai prin aceasta admirabil, este această schiţare cu
simplitate a unei diagrame complicate, ce lasă să se descifreze o teorie
esenţială despre realitate, iluzie şi înţelegere/interpretare.
Lui Person(-aj) îi este imposibil să-şi găsescă locul în
lumea măruntă şi restrictivă pe care, de fapt, şi-o doreşte şi în care chiar reuşeşte să aibă cîteva momente
de extaz, a căror fericire este scurtă, subită, fără reţinere, ca de exemplu în
scena primului sărut cu Armande. Dar, de regulă, contactul său cu lumea se
realizează mai ales prin acte ale minţii (printre care şi arta) care, la rîndul
lor, se dovedesc insuficiente pentru a-i schimba existenţa sumbră, conştient
fiind de pendularea fără sfîrşit între
„latura urîtă, monotonă şi brutală“ şi cea „frumoasă şi neputincioasă“ a
vieţii. Doar prin moarte ajunge la eliberarea completă, inclusiv la eliberarea
de sine. La Nabokov, conştiinţa nu este doar una reflexivă, sau mai bine zis
aceasta nu este suficientă, fiind dublată de cea pre- sau post- reflexivă.
Ultima pagină a romanului, în care sînt surprinse gîndurile lui Person aflat la
graniţa dintre viaţă şi moarte, aduce la un loc toate reperele vieţii sale –
arta, trecutul, memoria, somnul, visul, transcenderea vieţii prin moarte –,
într-o scenă extrem de expresivă: „În jurul lui se roteau cercuri în culori
estompate care-i aminteau fugitiv de o imagine înspăimîntătoare dintr-o carte
pentru copii, în care legumele victorioase se roteau tot mai iute în jurul unui
băieţel îmbrăcat în cămaşă de noapte, care se străduia din răsputeri să se
trezească din ameţeala fosforescentă a lumii din vis. În ultima imagine din
această lume îi apăru o carte sau o cutie in-candescentă, devenită perfect
transparentă şi goală. Cred că asta este esenţa: nu spaima primitivă de moartea
fizică, ci durerea incomparabilă generată de misterioasa manevră mentală
necesară pentru a trece dintr-o formă de existenţă în alta“.
Nimic din ce scrie Nabokov nu este transparent, pentru că
semiumbrele plutesc pretutindeni, iar lumina pare mereu insuficientă. Cititorul
este mereu provocat, mereu contrazis, mereu obligat la speculaţii, căci sensul
e mereu stratificat. Esenţa eroului ţine concomitent de aici şi de dincolo, de
acum şi de atunci, de real şi iluzie, de
viaţă şi de cuvinte. Odată cu eroul, acest drum sinuos este parcurs şi de
cititor. Acesta este plimbat, fără atenţionare prealabilă, prin timp şi spaţiu,
pe tărîmuri ce se contrazic aparent şi ale căror puncte de întrepătrundere
Nabokov preferă să le învăluie în ambiguitate. Firul epic este, în plus, dublat
şi susţinut de formulări sentenţioase de genul: „la urma urmei, toţi sîntem
nişte pelerini şi toate visele noastre nişte anagrame ale realităţii diurne“,
„inexplicabilul nu se poate explica“, „viaţa reală este ridicolă“ , trecutul
este seducător, iar viitorul doar „o figură de stil, o fantasmă a gîndirii“.
Relaţia dintre realitate şi vis pare a avea dublu sens, cu atît mai mult cu cît
povara presupunerii că „realitatea“ ar putea fi doar un „vis“ s-ar putea
transforma într-una şi mai mare: „Dar n-ar fi oare şi mai îngrozitor dacă însăşi conştiinţa faptului că sîntem
conştienţi de natura onirică a realităţii ar fi şi ea un vis, o halucinaţie
sădită în noi N-ar trebui să uităm totuşi că nu există miraj care să nu aibă un
punct în care dispare, după cum nu există lac în jurul căruia să nu existe un
cerc de pămînt solid“.
Arta ca mijloc de a forţa limitele transparenţei
Legată de acest joc al suprafeţelor şi al transparenţei, în incipitul cărţii se găseşte o atenţionare pe care nu o poţi înţelege decît la final, parcurgînd drumul invers, scufundîndu-te, într-un fel, în istoria poveştii: „neiniţiaţii cad prin suprafaţă, fredonînd fericiţi o melodie, şi se trezesc în scurt timp, scăldîndu-se cu nepăsarea unor copii, în trecutul acelei pietre, al acelui ogor. Să vă explic. Peste tot ce înseamnă substanţă naturală şi artificială se întinde o pojghiţă subţire de realitate şi oricine îşi doreşte să rămînă în acum, pe acum, împreună cu acum, să aibă mare grijă să nu străpungă pelicula de suprafaţă“. Dacă, în mintea noastră, creionul poate fi un obiect transparent în drama sa trăită de la pinul doborît la pămînt pînă la umilul instrument de scris, oamenii nu sînt nici pe departe transparenţi. Arta apare ca un mijloc de a forţa limitele transparenţei, prin senti-mentul de transcendenţă ce o însoţeşte, aşa cum, în filozofia tîrzie a lui Wittgenstein (textul este impregnat şi cu aluzii la filozoful Ludwig Wittgenstein, atît prin numele orăşelului eleveţian Witt, cît şi printr-o glumă obscură din Tralatatitisme-le domnului R.: „Plouă la Wittenberg, dar nu şi la Wittgenstein“), fiinţa umană era gîndită ca transparentă, doar prin prisma limbajului.
Scriitura lui Nabokov apare şi ca ecran al transparenţei, dar şi ca obstacol al acesteia. Pînă la urmă, fascinante în transparenţa lor înţeleasă ca un abis al potenţialităţilor, rămîn şi întrebările – acute, dar şi delicate – pe care Nabokov pare a le arunca întîmplător printre rînduri: „Cum se pot trata visele, presupunînd că nu eşti smintit“...
Vladimir Nabokov
Lucruri transparente
traducere din limba engleză şi note de
Anca-Gabriela Sîrbu
Editura Polirom, Iaşi, 2009, 176 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters