OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ovidiu MORAR
Avatarurile suprarealismului romanesc
Editura Univers, Colectia „Studii“, Bucuresti, 2003,
368 p., f.p.


Volumul de debut al clujeanului Ovidiu Morar despre Avatarurile suprarealismului romanesc propune un studiu istorico-literar focalizat strict asupra suprarealismului autohton si a principalului sau „avatar“ postbelic, „grupul oniric“ din anii ’60-’70 al lui Leonid Dimov, Dumitru Tepeneag &Co. O premiera asadar, intrucit domeniul este inca insuficient cartografiat critic, iar abordarile existente sint mai curind fragmentare si, in destule cazuri, datate. Pe de alta parte, „patruns in vocabularul actual“, curentul care a marcat decisiv istoria gindirii poetice – si nu numai poetice – din ultimul secol „pare sa fi devenit (pentru publicul larg, n.m.) sinonim cu neverosimilul, cu abracadabrantul, valoarea sa fiind mai degraba negativa: [...] ceva imprecis determinat, confuz, aiuritor, cum a si vrut, probabil, sa fie“ (p. 11). Clarificarile sint, deci, oricind necesare...

Impresia generala este una de critica universitara sobra (o „carapace“ doctorala dincolo de care pulseaza un neastimpar bataios), servita de o buna informatie istorica si de un discurs analitic subordonat unei perspective coerente. „Sinteza“ se inscrie cumva in prelungirea studiilor despre avangarda ale lui Ion Pop, pe care le completeaza (si, intr-o anumita masura, le amendeaza). Fiecare dintre cele trei „faze“ pe care autorul le tipologizeaza e discutata in cite un capitol amplu (pornind de la poetica miscarii), apoi ilustrata prin eseuri critice despre principalii sai reprezentanti.

Un punct esential unde Ovidiu Morar il amendeaza pe Ion Pop (si nu numai) este „recuperarea“ in cont suprarealist a gruparilor gravitind in jurul revistei unu (1928-1932). O opinie in raspar cu aceea – purista, dar poate mai riguroasa – potrivit careia suprarealismul „adevarat“ ar incepe la noi abia o data cu activitatea grupului Gellu Naum-Gherasim Luca-Paul Paun-Virgil Teodorescu-D. Trost. Oricum, modul in care este urmarita deplasarea progresiva spre suprarealism in revistele primului val avangardist (Contimporanul, Punct, 75 HP, Integral) nu e lipsit de subtilitate, iar identificarea unei prime faze interbelice, „eroice“ si „intuitive“ a suprarealismului romanesc (ilustrata de Ilarie Voronca, Stephan Roll, Sasa Pana, Geo Bogza, Constantin Nissipeanu, Dan Faur, Virgil Gheorghiu, Aurel Zaremba, Grigore Cugler – acesta, discutat in special ca prozator) convinge, inclusiv prin raportarea la fundalul general-european al curentului. Intr-adevar, reviste precum unu si Alge ilustreaza prin multe aspecte „copilaria“ miscarii (in fond – Gherasim Luca, Paul Paun, dar si pictorii Victor Brauner si Jules Perahim) ca si textele „teoretice“ ale lui Sasa Pana din volumul Sadismul adevarului. O faza „eroica“ si asa-zicind imagista, superficial-mimetica si dominata de un spirit de fronda, in care imaginea poetica este folosita destul de rudimentar, ca metafora sau comparatie insolita, socanta.

Dimpotriva, in faza „ginditoare“ (cf. André Breton), riguros-doctrinara a suprarealismului imediat postbelic (cu Gherasim Luca, Paul Paun, Virgil Teodorescu si Gellu Naum, discutati, unde e cazul, si cu textele in proza sau cu cele dramatice) imaginea isi scutura „podoabele“ metaforelor si comparatiilor, devenind organic incorporata in fluxul oniric, „convulsiv“ si halucinant (in sensul de Stimmung, „emotie fantastica“, apud. Giorgio de Chirico) al poemului. Este capitolul cel mai solid al cartii. In fine, in capitolul Suprarealismul redivivus? „Onirismul structural“ (cu Leonid Dimov, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea si Vintila Ivanceanu discutati la „poezie“, si cu Dumitru Tepeneag, Sorin Titel, Florin Gabrea si din nou Vintila Ivanceanu – la „proza“) este studiat – in linia „experimentalismului“ post-avangardist teoretizat de Angelo Guglielmi – ultimul avatar autohton al suprarealismului, polemic fata de acesta, dar vadind importante legaturi cu el. Un suprarealism trecut prin filtrul lui Kafka, al poeziei hermetice si al „Noului Roman“ francez: cumintit, rational, ajuns la virsta a treia... Concluzia cartii, exprimata in capitolul final (Pentru un alt suprarealism) este ca „Desi inca aparat, suprarealismul pare sa se dizolve, nedeclarat, in postmodernism“.

Pe scurt – o genealogie „trifazata“ Cartea debuteaza cu o circumscriere a specificului miscarii (Ce e suprarealismul?), urmata de un substantial capitol despre Estetica suprarealismului (titlu doar in aparenta inadecvat unui curent programatic antiestetic). Servit de o bibliografie internationala din care nu lipsesc studiile „clasice“ ale unor Maurice Nadeau, Gerard Durozoi, Sarane Alexandrian, J.H. Matthews, Marcel Raymond, Matei Calinescu s.a., fara a uita textele principalilor reprezentanti ai curentului, capitolul ofera o imagine sintetica asupra fizionomiei fenomenului. Bine scris si construit, analitic-descriptiv si sistematic, fidel mai mult fata de litera decit fata de spiritul suprarealismului, volumul se citeste cu interes si profit intelectual. Apropo de genealogie: in preambulul sectiunilor despre cele trei „faze“ e plasat un capitol despre revistele interbelice de avangarda, intitulat – pe urmele unei note a lui Ion Vinea din Contimporanul – Urmuz – Tzara-Suprarealismul. Utila in context, discutarea suprarealismului incipient in relatie cu „miturile“ si sursele sale autohtone (Urmuz si Tristan Tzara) merge pe carari deja bine batute de istoria noastra literara. Retin, totusi, o observatie importanta privind revista Contimporanul, unde „nu literatura e in prim-plan“, ci artele vizuale.

Autorul urmareste cu destula finete ingredientele suprarealiste din literatura grupului oniric si din poetica explicita a liderilor acestuia, apasind, firesc, mai mult asupra apropierilor decit a diferentelor dintre cele doua curente. Ma intreb insa de ce, daca tot se ocupa de autori „onirici“ avind contingente foarte aproximative cu suprarealismul (Emil Brumaru, Daniel Turcea, Sorin Titel) si daca tot aminteste, din solidaritate, noul grup „neo-oniric“ din Cluj, nu-i mentioneaza, macar de dragul „exhaustivitatii“, si pe neo-suprarealistii postbelici declarati: Sebastian Reichmann, Valeriu Oisteanu, Nora Iuga, C. Abaluta s.a. sau, dintre cei mai noi, Dan Stanciu. Sa fie oare pentru ca acestia din urma nu apartin unei grupari artistice coerente, cu un program teoretic articulat, ci sint mai degraba continuatori ai suprarealismului ortodox?

Interesant e ca nu sint deloc citate in lucrare singurele carti romanesti de pina acum dedicate exclusiv fenomenului suprarealist – anume Despre suprarealism si Gellu Naum de Simona Popescu si Suprarealism si „suprarealisme“ de Victor Ivanovici. Ultima, aparuta in 1996 in Colectia „Eseuri“ a Editurii Hestia din Timisoara, este mai putin cunoscuta, importanta insa prin situarea suprarealismului romanesc in context comparatist international (alaturi de cel hispanic si de cel grecesc), masurind, totodata, distanta si defazajul dintre „centru“ (suprarealismul francez) si cele trei modele „periferice“ amintite, mai impure si mai heterodoxe. Lucrarea lui Ovidiu Morar este, in plus, tributara unui „literaturocentrism“ si unui „autonomism estetic“ traditionale in critica noastra – ea se ocupa, de fapt, de literatura produsa de suprarealism, plastica fiind mentionata numai colateral. N-ar fi fost rau ca acesteia sa i se acorde un capitol/ subcapitol distinct (in compensatie, sint incluse in final mai multe reproduceri ale unor desene si tablouri surrealiste, ale unor publicatii de avangarda...).

Poate n-ar fi stricat si o mai apasata incursiune in istoria ideilor (este citata, de exemplu, la p. 191, prelungirea unor teze suprarealiste in opera lui Herbert Marcuse, dar nu se vorbeste despre originea suprarealista a gruparii filozofice franceze Acéphale – cu Michel Leiris, Georges Bataille, Pierre Klossowski – sau despre generatia beat; lipseste, de asemenea, in privinta suprarealismului european si, in particular, a „grupului suprarealist roman“ o relationare mai strinsa cu istoria filozofiei oculte, magia, alchimia s.cl.). In fine, Ovidiu Morar se dovedeste mai conservator in comentariile critice despre autori decit in capitolele „descriptive“ despre poetica si istoria gruparilor discutate. Aprecierile privind „radicalismul polemic“ al textelor lui Urmuz sint, apoi, cel putin riscante (subversiunea urmuziana e, totusi, altceva decit revolta avangardista...). Capitolul despre literatura tinarului Geo Bogza sufera de incomprehensiune estetica – in Poemul invectiva autorul vede mai curind o „revarsare de vulgaritate goala“, marile poeme afine suprarealismului (cum ar fi Cintec de revolta, de dragoste si moarte, compus dupa L’union libre al lui Breton) sint ignorate, ca si relatia dintre poezia „suprarealista“ si cea „realista“, despre reportaje afirma ca „importanta lor pentru literatura ramine inca de discutat“... – in general, avangardistul Bogza e minimalizat si psihanalizat prin prisma viitoarei sale inregimentari si academizari comuniste, fapt care nu e in chestie...

In schimb, de dragul demonstratiei, arhivarului avangardei romanesti, Sasa Pana, discutat inclusiv ca intiiul nostru „teoretician“ in materie, i se acorda un spatiu exagerat. Autorul nu are „organ“ nici pentru poezia erotizanta mai noua a lui Emil Brumaru („exemple perfecte de kitsch poetic“ despre care „nici nu merita sa discutam“), nici pentru fanteziile lui Vintila Ivanceanu. Sigur, unele din aceste rezerve pe care le aduc nu sint neaparat reprosuri (gusturile nu se disputa), ci exprima propriile mele diferente fata de optiunile lui Ovidiu Morar. Discursul sau critic este unul matur, iar erorile de informatie istorica – aproape inexistente. Avatarurile suprarealismului romanesc „vine sa completeze, sa imbogateasca si sa consolideze investigatia realizata pina acum in acest domeniu“ (cf. afirmatiilor lui Ion Pop de pe coperta a patra). Ea aduce in atentie un cercetator constiincios, dar cu inertii „de scoala veche“.