OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sapte intrebari, sapte raspunsuri, sapte intertitluri. Asta tine probabil de aerul magic, dar nu neaparat paranormal al suprarealismului. Tine de acea magie obligatorie si inerenta a realitatii, magie pe care suprarealismul n-o dezvaluie, dar o cultiva.
Acest interviu il caracterizeaza intru totul pe Dan Stanciu si ii seamana in cele mai mici detalii: perfectionist, ermetic, sau mai bine zis dotat cu un sistem perfect de etanseizare, adica bine inchis in sine insusi chiar atunci cind vorbeste cu ceilalti, efervescent, dar in mare taina, straniu si adesea foarte trist. As mai adauga si adesea foarte copilaros, atit in suparare, cit si in entuziasm.
Acesta este interviul unui poet pentru care perfectiunea lumii sta in mecanismele si in textele ei, in piulitele si in cuvintele acesteia, care trebuie neaparat sa fie puse acolo unde le e locul si nu altundeva.


Suprarealismul – altceva decit un capitol de istorie literara

Care au fost inceputurile suprarealismului tau? Cum scriai poezie inainte?

Am dat de suprarealism pe cind aveam, cred, 17 ani, intr-o perioada in care aerul intelectual de la noi era ceva mai respirabil decit fusese inainte si decit avea sa fie mai apoi. Era o vreme cind, in Romania, o minte cu toti porii deschisi, cum au indeobste tinerii, putea capta semnale venite si dinspre suprarealism. E drept, aceste semnale erau vatuite, abia audibile, circulau pe canale si prin filtre nu o data deformante. N-as vrea sa crezi ca in pragul anilor ’70, in R.S.R., se vorbea despre suprarealism in gura mare si pe toate drumurile, nici pomeneala, erau destule surle si trimbite avide sa ocupe spatiul sonor de unde realismul socialist tocmai fusese, oarecum pe sest, evacuat. Dar, din cind in cind, pe unele drumuri si in gura mica, se vorbea. Se auzea (pentru cine avea urechi de auzit) ecoul unui ecou. De obicei, se vorbea (si se scria) despre „avangardism“, intretinindu-se astfel, voit sau din prostie, o nefericita si grava confuzie. Caci „avangardismul“ (un termen vag, ale carui conotatii militare mie unuia imi sint de-a dreptul antipatice) este un soi de ghiveci in care sint amestecate, de-a valma, felurite curente si tendinte artistice de la inceputul secolului XX si unde suprarealismul nu are ce cauta. Iar pentru un cititor onest si treaz al textelor lui André Breton si al luarilor de pozitie colective ale suprarealistilor e cit se poate de limpede ca suprarealismul, de la aparitia sa si pina in ziua de azi, nu s-a dorit a fi inca un curent artistic dintr-un vast sir, un capitol de istorie literara, o colectie de opere expuse intr-un muzeu, o doctrina sau naiba mai stie ce, un element clasat intr-un inert tablou al lui Mendeleev (desi initiala S, care acolo desemneaza sulful, ar putea duce gindul catre o potrivire graitoare). El s-a dorit a fi altceva.

Ca o critica rauvoitoare si lenesa, in tandem cu un comert cultural malign, a incercat sa-l incuie in manuale si antologii ori in custi muzeale e o treaba ce tine de opacitatea tenace a mentalului gregar si de spaima pe care o stirneste in foarte multe capete libertatea negirata de sus. Fireste, spunind lucrurile astea nu ma gindesc la Romania de pina in 1990, unde suprarealismul era cel mult o bizarerie tolerata. Cum insa, dupa ’90, am pasit pe drumul luminos al capitalismului, ma astept sa vad inflorind initiative, de mai joasa ori mai ampla anvergura, menite sa fixeze si suprarealismul de la noi in diverse insectare „culthurale“. Mai ales ca fluturii superbi, cu aripi de aur si azur, nu lipsesc. A existat aici, in preajma anilor ’40 si pina spre sfirsitul acestora, un grup suprarealist puternic (Naum, Luca, Trost, Teodorescu si Paun), care s-a miscat bine in mlastinile pline de capcane ale epocii si in ale carui texte dinamita e departe de a-si fi epuizat forta exploziva. Imi amintesc cum, pe cind eram elev, mergeam sa le citesc la fosta Biblioteca Centrala de Stat, atras de magnetismul unor titluri precum Castelul orbilor, Medium, Vampirul pasiv, Profilul navigabil si cum, dupa vreo doua ceasuri, ieseam in strada spart in farime, dar purtind in mine o claritate fara seaman.
Revenind acum la ce m-ai intrebat, as zice ca „suprarealismul meu“, cum ii spui tu, a fost declansat de intilnirea cu aceste texte si cu altele, urmata, la scurta vreme, de intilnirea hotaritoare cu Gellu Naum.

Insa m-as feri sa asez intilnirile astea sub firma unor „inceputuri“, fiindca o asemenea asezare subintelege o evolutie, mai mult sau mai putin lineara, la capatul careia apare pe ecran cuvintul SFIRSIT. Am gasit, intr-un tract al grupului suprarealist francez din 1947, un fel de definitie pe care vreau sa o aduc in convorbirea noastra: „Suprarealismul este ceea ce va fi“. Suprarealismul meu este si el ceea ce va fi. Cit priveste partea a doua a intrebarii tale, am uitat cum scriam poezie inainte. Inclin sa cred ca bolboroseam, ca un prunc, niste litere pe hirtie. Apoi, dupa intilnirile acelea, am inceput treptat sa imi dreg glasul.


„Optzecismul s-ar putea sa fie o directie, dar eu nu-i port culorile“

Cum te-a influentat optzecismul (suprarealismul din poeziile tale pare a fi o combinatie intre aceste directii)?

Suprarealismul, dupa cum ti-am spus deja, nu este o directie. El nu se poate combina nici cu optzecismul, nici cu alte „isme“, fiindca nu-i sta in fire sa intre in combinatii. Si asta nu pentru ca s-ar socoti superior, cum ar putea gindi vreun inocent care ar da, pe coltul unei pagini, in stinga sus, de acest cuvint oarecum straniu si s-ar impiedica de prefixul „supra“, ci pentru ca el actioneaza pe alte planuri decit acelea unde se fac si se desfac „isme“. Optzecismul s-ar putea sa fie o directie, dar asta e treaba lui, eu nu-i port culorile.

As vrea sa trec insa de vorbe si teorii, ca sa-ti spun (luind-o pe panta dulce a amintirii) ca in 1980, cind aerul intelectual de care am pomenit mai la vale se altera intr-un ritm alert, am cunoscut citiva baieti deosebiti si citeva fete asijderea. Ei se adunau intr-un loc botezat Cenaclul de Luni, unde citeau poezii si pe urma discutau despre ele. Intilnirea cu acesti oameni a fost importanta in existenta mea, fiindca am descoperit (intr-o Epoca de Aur cenusie si care batea din ce in ce mai tare inspre negru) niste persoane pentru care poezia insemna ceva, ceva grav si lejer totodata, pentru care poezia nu era tribuna scaldata in drapele sau soclu, dar nici floare la ureche ori fluier infipt in chimir. Si m-am simtit bine printre ei, atit cit ma pot simti eu bine in lume. Iar in aerul acela al vremii, pe care il trageam in nas laolalta, erau pesemne niste chestii ce au patruns cumva, pe cai nedeslusite, stiute doar de Orinduitorul a Toate, atit in ce scriau dinsii, cit si, pe alocuri, in ce scria preaplecatul tau interlocutor. Sint taine ale miscarii mintii pe care mi se pare mai sanatos sa le lasam dincolo, in nenumit. Dar fiindca tu m-ai impins incoace, punindu-ma sa caut similarul in neasemuit, ti-am insirat vreo doua-trei margele.


Delfinul din furnal e tare solitar

„…atit cit ma pot simti eu bine in lume.“ Spune ceva despre asta.

Vad ca vrei sa intram mai adinc in mine. Pai, sa intram. Dar va trebui sa ma urmezi la mai multe adrese. La prima, de la parter, sint un ins mai degraba solitar si retras, desi umblu cam zilnic printre oameni si fac o seama de treburi, cotidiene si diurne, in compania unor colegi de specie. Cu alte cuvinte (cuvintele fiind aceleasi), sint un membru al tribului: ies din cort cind e de iesit din cort si imi vinez partea de bizon ca sa le aduc hrana alor mei. In rest, ramin un membru al sindicatului „Solitaritatea“. Daca urcam la etajul intii, sint un ins care impreuneaza niste vorbe si tese niste imagini si care, ca impreunator de vorbe si tesator de imagini, a observat ca aceste activitati, atunci cind se desfasoara cinstit, iti pot deschide uneori, pentru citeva clipe, una sau doua porti importante, dincolo de care se intrezareste ceea ce merita cu adevarat sa fie nevazut. In acele clipe faste, coaja lumii se desface nitel si, daca ti-ai pregatit ochii, poti privi pret de o clipire fructul ei minunat care se coace inauntru.

E ceva magic si, pe undeva, pe la incheieturi, tragic. In rest, in celelalte 99 de parti ale timpului ce-ti este dat, coaja ramine etansa, iar ceea ce ai de primit sub numele de lume nu-i prea feeric: o alcatuire rau intocmita, guvernata de norme bolnave si de legi brambura, prin care circula (spre teluri neintelese decit de unul sau doi nimeni) multimi plate, fir-ar ale cui nu e. Te simti in ea ca un delfin intr-un furnal. De aia un dram de distanta nu strica: despovarat de ale zilei si de ale gloatei, iesit (chiar numai un pic) dintr-un plural milos, lucrurile devin mai limpezi si iti apar in spatele ochilor liniile mari. Sa nu pricepi, de-aici, c-am luat un ascensor si ca vreau sa te sui in vreun turn de fildes. Nu intr-acolo e calea. Insa m-as opri deocamdata, cu toate ca ar mai fi etaje de urcat. Nu de alta, dar mi-e sa nu se rataceasca, printre atitea virgule, cine ne citeste.


Cind crinii presati intr-o carte ajung din nou in vaze

Cum se inrudeste suprarealismul cu pasiunile tale pentru instalatii vechi, carti postale, fotografii de cind lumea?

Banuiesc ca prin „instalatii vechi“ intelegi gravurile infatisind mecanisme si aparate de mult apuse care apar – fie ca atare, fie ca parti componente ale unor colaje – in imaginile pe care le bricolez pentru cutare sau cutare carte ori pagina de gazeta. Pasiunea pentru ele se trage din fascinatia exercitata asupra mea de scientismul delirant al secolului XIX. Aceste gravuri erau menite a fi – pentru burghezul care citea la ora siestei Le Magasin pittoresque ori La Nature ori Scientific American – niste veritabile icoane ale Progresului, progresul fiind intruchipat, de pilda, intr-un articol din Scientific American („un jurnal saptaminal de informatii practice despre arta, stiinta, mecanica, agricultura, chimie si manufacturi“), printr-un dispozitiv servind la scoaterea simburilor din cirese, brevetat la 9 aprilie 1867 de un anume George Geer. Intre timp, progresul pe care il ilustrau acele imagini a devenit vetust, iar ele au capatat, pentru mine cel putin, o incarcatura poetica speciala care le face apte sa-si transgreseze mesajul initial si sa poarte un altul, surprinzator si proaspat. Luate din contextul care le-a generat si mutate intr-unul nou, de cele mai multe ori neasteptat, deturnate de la practic spre poetic, imaginile acestea vor naste alte emotii, poate mai vii. Si ca sa luminez piezis ce am despicat in patru pina acum, lasa-ma sa chem aici faimoasa formula a lui Lautréamont: „…frumos ca intilnirea dintre o masina de cusut si o umbrela pe o masa de disectie“.

Cu vechile carti postale si fotografiile de familie vechi lucrurile stau cam la fel. Pe cele dintii le imbraca un kitsch desuet, colorat de trairile roz ale unei vieti fara de nor intr-o lume de 9/12 cm, care mi le face simpatice: copii cuminti si dulci, calarind pe deselate un imens ou de Pasti sau tinind intre degete fila de calendar a unui 1 Ianuarie dintr-un an care acum e praf si pulbere (1911, 1923), dar care lor li se arata radios, doamne elegante si dantelate, cu palarii cit roata cerului, domni manierati cu mustati in furculita si cu un suris fin pe gurita, perechi de amorezi cuprinsi de patimi senine pe malul lacului cu ape line ori pe panglica ingusta a unei poteci… Sa-i iei de acolo si sa-i treci in anii ’80, apoi ’90, apoi 2000, 2000 si ceva e ca si cum ai lua un crin presat intr-o carte (cindva, departe) si l-ai aseza intr-o vaza, iar dimineata, in zori, la intiia raza, parfumul lui renascut te-ar trezi la o noua, ferice zi.

Dupa acest mic pasaj liric (nu-l judeca prea aspru, am nimerit o struna putreda a lirei mele), hai inapoi la oile noastre, ramase nepazite. Vechile poze de familie au un aer la fel de simpatic: chipuri de ieri in vesminte cum azi nu se mai croiesc si nu se mai cos, in atitudini inghetate si studiate, in studiouri fotografice pe care mi le inchipui ca pe niste temple ale opririi timpului in loc; sau undeva afara, pe o alee dintr-un parc ori pe terasa unei cafenele moarte de mult; sau intr-un voiaj in strainatate, la Viena ori Salonic, pe puntea unui vapor intr-o croaziera pe Mediterana sau escaladind niste Anzi. O galerie de fantome pasnice, vorbind prin semne simple, pe care citeodata, fara a le brusca, le iau de mina si vi le prezint. Semnele lor spun ceva bun, iar eu (cu castile pe ochi) ascult si remixez.


Printre altele, despre formula monoxidului de tristete

Poeziile tale sint asemanatoare cu aceste instalatii de care vorbeam mai sus. Crezi ca ai putea schimba vreodata aceasta formula in vreun fel?

Nu stiu cum sint poeziile mele. Daca vrei, pot admite (de dragul conversatiei) ca sint asemanatoare cu alte chestii ce-mi apartin. Cu un colaj intitulat „Tigresiune“, sa zicem, in care se vede un tigru stind pe un ceas intr-o incapere pustie. Si ce-i cu asta? E treaba altora, din exterior, sa descopere conexiuni, daca vor, si pe urma sa catalogheze, sa interpreteze, sa exegeze. Eu, in interior, am altceva mai urgent si mai acut de urnit. Sigur ca textele si imaginile pe care le scot din mine merg, pina la un punct, pe rute comune si sint impinse de forte gemene catre forme asemenea. Ar fi aiurea sa nu fie asa, de vreme ce pleaca din acelasi centru. Dar dincolo de punct asemanarile se termina sau nu mai are rost sa te opresti la ele. Mina mea dreapta e asemanatoare miinii mele stingi, daca le privesti anatomic. Ei si? E o constatare de prisos, de care n-am trebuinta cind lucrez. Mi-e de ajuns ca dreapta tine pixul si scrie cu el, iar stinga tine de sase, sa nu coboare din vazduh vreo ciocirlie zglobie, sa se aseze pe pix si sa-i imprime cine stie ce tril vioi. Desi uneori, ca acum, stinga mai atipeste. Vreau sa zic, de fapt, ca un poet n-ar trebui sa-si piarda vremea masurind si cintarind, fiindca rigla si cintarul (chiar daca sint doar mentale) te duc spre centimetri si grame, iar centimetrii si gramele (ca expresii ale unei intelegeri inerte) te aduc intre granitele cantitatii, ale finitului, si te despart de teritoriul gindirii poetice. Ca atare, nu as numi o formula felul in care scriu. Putem vorbi, la o adica, despre formula azotatului de levantica sau a monoxidului de tristete. Si iarasi ca atare, nu vad cum as schimba ce nu e de schimbat. S-ar putea ca trecerea anilor peste mine, cu unele sporuri si ruperi launtrice, sa-mi dea o alta voce, mai repezita ori mai joasa, mai potolita ori mai sparta. Ori sa mi-o astupe. Insa cu asta am pasi intr-ale viitorului, pe care zic c-ar fi mai drept sa-l ocolim, ca sa nu esuam intr-un moment profetic.


„Avea o capacitate uluitoare si singulara de a genera iubire“

Putini au fost alesii din preajma lui Gellu Naum. Ce a insemnat pentru tine aceasta prietenie?

Oamenii pe care Gellu Naum i-a avut in preajma n-au fost multi, dar nici putini. Au fost atitia cit trebuia, citi meritau sa fie si cit au vrut stelele sa adune in jurul lui. N-am stat sa-i numar si nici el nu cred ca a facut-o. Este, inca si azi, un personaj tainic, neinteles de majoritatea contemporanilor sai, care din nefericire pentru ei isi aleg alte repere. Isi apara, cu arme clare si adesea cu ferocitate, puritatea pe care a cautat mereu sa o instaureze in miezul vietii si poeziei lui. De aceea, in intimitatea sa (grava, dar irigata de o rara caldura umana, de indata ce ii treceai pragul) nu avea acces fitecine. Cind l-am intilnit, eram foarte tinar, vaste zone din frageda mea configuratie erau imature, dar el m-a privit de la bun inceput ca pe un egal. Citise in mine ceva (poate o adiere de adevar) si recunoscuse acel ceva ca fiindu-i aproape. De fapt, nu in mine, ci in noi, pentru ca eram doi, eu si prietenul meu de atunci si de acum Gheorghe Rasovszky. Impreuna ne-am imprietenit cu Gellu Naum si impreuna i-am fost prieteni. Cumva, am strabatut alaturi de el un drum sau, mai exact, drumurile noastre s-au impletit, la un moment dat, pe o portiune a lor si ne-au purtat, pe fiecare in parte, prin peisaje ale vietii unde altminteri, poate, n-am fi ajuns. Si asta are foarte putin de-a face cu poezia inteleasa ca literatura.

N-au fost prea dese (ar fi suficiente degetele de la un picior ca sa le numar) prilejurile cind ne-am citit unii altora poezii. Fiindca Gellu Naum ne-a aratat poezia in alte locuri decit in carti (in casele ei de hirtie unde ea doar zace, asteptind sa fie desteptata din somn de un suflu si sa fie dusa de-acolo), ne-a aratat-o cum umbla libera si salbatica prin lume, cum trece seara prin stuf sau cum coboara din trenul de 7, cum se amesteca printre vorbele Marioarei sau cum se infasoara in torsul pisicii, ne-a indreptat privirea catre fetele ei nepatrunse de zgomotul omului, ne-a invatat sa-i pretuim agresivitatea curata si simplitatea ametitoare. Ne-a deprins sa fim „disponibili“ (era unul dintre cuvintele cu care ne descuia mintea), ne-a facut atenti la toate din tot. Iar noi am avut sansa de a pricepe cite ceva din ce ne spunea.s
Ar mai trebui spus ca nu era singur, chiar daca, nu o data, a deschis „o usa spre izolare“. Gellu Naum era Gellu si Lygia Naum, o pereche de unici, doi intr-unul si unul in doi, pentru care aritmetica rudimentara a lui unu si cu unu fac doi se preschimba, firesc si de la sine, in stiinta lui unu si cu unu fac unu.

A reusit ceea ce putini reusesc in ani de erodare a temeliilor cum sint cei in care ne ducem traiul: sa refaca sfera aceea a marilor inceputuri, plinul primordial si desavirsit. A fost un om al iubirii, pentru Lygia si pentru prieteni, si pentru alte fiinte, lucruri sau locuri. Avea o capacitate uluitoare si singulara de a genera iubire. Daca treceai dincolo de zidul masiv, dar permeabil pentru structurile pure, pe care il punea intre sine si straini, daca aveai taria de a trece probele simple prin care te cernea si te alaturai rigorii lui, nu se putea sa nu-ti fie nespus de drag de el. Iar felul lui de a fi raspindea imprejur, ca un diamant aruncat in ape limpezi, cercuri de iubire. (Nu-mi dau seama daca se intelege ceva din ce spun, fiindca am intrat pe domeniul unor esente extrem de gingase, greu de cuprins in vorbe. Ma bizui insa pe ochiul deschis altfel, in stare sa vada ce razbate din spatele vorbelor.) Oamenii care ii erau apropiati, adesea firi opuse ori pe care soartei nu i-ar fi dat prin cap sa-i uneasca, ajungeau sa se lege trainic intre ei prin mijlocirea lui Gellu Naum. A avut prieteni cum nu au multi si a facut prieteni. Ii datorez prietenia mea cu Sebastian Reichmann, cu Marina Vanci-Perahim si Perahim, cu Sasha Vlad. Toate (si altele, nu mai putin importante) au trecut de la el spre mine. De-ar fi numai atit (dar e departe de a fi numai atit) si-ar insemna enorm. Si mai e un lucru: desi se face anul de cind a plecat undeva, poate catre Comana din ceruri, Gellu Naum n-a incetat sa genereze iubire in urma sa. Noi prieteni (a caror aparitie s-ar putea sa o fi presimtit) vin sa-i insoteasca pe cei mai vechi pe cercurile trasate de el.


Ce scrie pe eticheta lumii?

Se spune adesea ca traim acum intr-o lume suprarealista si pilulele tale din Dilema ar putea veni in sprijinul unei asemenea afirmatii. Crezi ca expresia de mai sus ar avea oarecum acoperire in realitate?

Ce e realitatea, Svetlana? Este ea una? Iti poti aseza palma pe suprafata ei, o poti pipai si spune „asta-i realitatea“? Eu, unul, ma indoiesc. Stiu doar (nestiind o gramada de amanunte) ca realitatea e mare. Mai mare decit poate primi biata mea minte, cu amaritele ei limite. Iar „suprarealitatea“ (am putea vorbi la fel de bine si despre o „infrarealitate“ sau despre o „extrarealitate“ si o „intrarealitate“, pentru ca susul si josul, afara si inauntru sint precare pentru intelegere) nu e decit o parte a unei realitati infinite si ireductibile. Daca numim „realitate“ ceea ce percepem cu cele cinci simturi ale noastre (de ce cinci si nu optzeci si trei? sau unul singur?) si, mai ales, ceea ce pricepem din ce percepem, atunci am sfeclit-o. Realitatea ne scapa din miini, iar noua ne ramine voalul ei opac, raminem prizonierii cutiutei noastre craniene care, ca orice cutiuta, contine intre peretii sai cit pot contine cutiutele.

Totul este realitate, de la suvoiul de insi care intra pe poarta unei centrale nucleare, alcatuind (fara sa aiba habar) o complicata hieroglifa in jurul miezului radioactiv, pina la visele unui ciine vagabond tolanit pe un maldar de frunze uscate, de la lumina lunii venind pe fereastra unei brutarii si oprindu-se intr-o piine, in care un cumparator va gasi in dimineata urmatoare o drahma, pina la mutra lui Michelangelo desenata din zdrente de nori pe bolta unei zile de iunie, realitatea este tot. Si nu poti taia o felie din tot ca si cum ai taia o felie dintr-un tort, zicind „asta-i tot“. In consecinta, nu stiu daca lumea e suprarealista, realista sau cubista. Sincer sa fiu, nici nu-mi pasa ce scrie pe eticheta ei. Si, fiindca veni vorba, da-mi voie sa adaug ca s-a abuzat nepermis de adjectivul „suprarealist“, care in gura ori sub pana unora a devenit sinonim cu „absurd“, „excentric“, „excesiv“, „irational“ si alte alea, ceea ce arata cit de saraca e zestrea si cit de bogata e nepriceperea celor ce il intrebuinteaza astfel.

„Pilulele“ mele din Dilema, cum le zici tu (si cred ca te gindesti la textele scurte, de citeva rinduri, pe care le semnez cu initiale intr-o rubrica a noastra colectiva, ce se cheama Cu ochii-n 3,14) sint fisii, „crimpeie“ (cum se spunea pe vremuri) dintr-o realitate pe care caut sa o fac mai cuprinzatoare, dintr-un tot ceva mai larg. Nu-s cine stie ce, sint niste chestii marunte la urma urmei, in care usorul si fugitivul au rang de rege, iar aparent neinsemnatul se infrateste cu minusculul, dar care cumva intregesc ansamblul. Fara de ele am sta dinaintea unui tot ciuntit.